De când am intrat în clubul ţărilor din Uniune, au început să curgă gârlă modalităţile de finanţare cu fonduri europene prin care Agricultura – una din Cenuşăresele economiei româneşti ar putea să se transforme în prinţesă. Tot ce trebuie sunt proiecte bine întocmite, documentate şi justificate, numai că în tot acest joc de-a „cererea şi oferta” rurală nimeni nu pune cărţile pe faţă. Este drept că sunt fonduri, este drept că pot beneficia de ele unii mai întreprinzători, care ştiu să transforme ferma de oi din vis într-una reală, dar trebuie să admitem că pentru cei mai mulţi dintre români, banii aceştia care au miros european sunt precum elefantul alb, pe care toţi îl cunosc din auzite, dar prea puţini l-au întâlnit.
Poate că fondurile acelea pe care ni le flutură atât de ademenitor pe sub nas parlamentarii noştri, pentru a ne îmbia să simţim puţin gustul de UE, vor schimba lucrurile pentru o mână, două sau trei de oameni, dar cu restul ce facem? Să nu uităm că agricultura României a fost purtată în spate, în ultimii 20 de ani, de alţi doi eroi de poveste, de moşul şi baba, iar fermele au aterizat în peisajul rural românesc doar pe ici, pe colo. Şi zău că este greu pentru moş şi pentru babă să acceseze banii europeni, adică să întocmească proiectele prin care să sporească numărul ouălor de la găina din bătătură şi să facă din coteţ fermă, în condiţiile în care UE este încă pentru ei de domeniul nebuloaselor.
Din păcate, partea din poveste care face referiri la consultanţa pe care o oferă ba o instituţie, ba alta, este tot un fel de joc al ielelor nebune, cu atât mai mult cu cât ielele astea de instituţii oferă date ba în engleză, ba într-un limbaj atât de tehnic şi specializat, încât chineza pare simplă de învăţat în comparaţie cu orice altceva.
Cum facem atunci ferme şi cum deschidem unităţi de procesare a laptelui şi a cărnii? Iar dacă, totuşi, intrăm în joc şi le realizăm, ce facem cu moşul şi cu baba noastră? Fiindcă, fireşte, fermele europene scot din poveste micii producători, care s-au obişnuit să-şi crească găinile şi vacile în ogradă şi să vândă produsele la târg. Situaţia înseamnă reducerea bruscă a veniturilor pentru un segment atât de mare de populaţie, încât oamenii – de obicei, în vârstă, vor ajunge să se bazeze de data asta numai şi numai pe pensiile oferite de stat.
Din păcate, sistemul de pensii din România este şi el un Cenuşotcă sadea pe care nu poţi conta când vine vorba de traiul zilei de mâine. Şi cum fondurile europene nu vin să-ţi pună pâine pe masă şi ciorbă în farfurie, românilor care trăiesc din agricultură nu le rămâne decât să înghită în sec şi să ofteze încă o dată că e greu la deal cu boii slabi.
