Cântecul de lebădă al telefonului public

Cabinele telefonice din municipiul Zalău devin pe zi ce trece piese de mobilier stradal. Unele au rămas fără geamuri, altele au devenit tomberoane de gunoi, iar în cele mai fericite situaţii câteva îndeplinesc cu succes rolul de refugiu pentru ploaie. Cert este că, foarte puţine dintre acestea mai sunt folosite în scopul pentru care au fost create iniţial.

Cabinele telefonice din municipiul Zalău, ce­le care funcţionau într-o vreme pe fise, apoi pe cartele, au devenit un fel de obiecte de mobilier urban. Rar se poate observa vreo persoană care să vorbească la telefonul public. Evoluţia tehnicii şi apariţia telefonului mobil a lăsat în urmă „gloria” cunoscutului telefon fix din spaţiul public. Chiar şi reprezentanţii companiei Romtelecom recunosc faptul că până în anul 2005 a fost cu adevărat o perioadă de glorie a telefonului fix, în care toată lumea utiliza ca mijloc de comunicare acest aparat. Potrivit acestora, în prezent în întreg judeţul Sălaj sunt aproximativ 100 de telefoane publice monitorizate în permanenţă, iar în funcţie de veniturile generate de fiecare telefon public se intenţionează desfiinţarea celor cu o rată mică de utilizare, dar evident şi menţinerea celor care aduc venituri.

Impulsurile de ieri – minutele de azi
Starea deplorabilă în care au ajuns unele cabine telefonice din municipiul Zalău înseamnă, fără doar şi poate, lipsa spiritului civic şi al bunului simţ în rândul unor cetăţeni. Câteva, amplaste în zone circulate sunt fără geamuri şi uşi, aflându-se într-o avasată stare de degradare. Altele au devenit tomberoane de gunoi. Regretul pentru ceea ce a fost odată telefonul public se simte în rândul multor zălăuani, dar şi în rândul foştilor angajaţi, care îşi aduc aminte cu mare plăcere de vremurile prospere ale companiei.
O fostă angajată a Romtelecom, oficiant, care a dorit să-şi păstreze anonimatul, ne-a povestit despre vremurile în care compania a prosperat graţie telefonului fix. „Ţin minte cum primeam reclamaţii de la persoane, din toate cartierele din Zalău, spunând că nu funcţionează aparatele. Era pe vremea când acestea funcţionau cu monezi şi din cauza faptului că erau pline, cetăţenii nu mai puteau da telefon. (…) Mergeau echipele pe teren să rezolve problema. Aparatele trebuiau golite. Participam cu toţii la număratul monedelor colectate de la tefefoanele publice. Săptămânal, de regulă în zilele de marţi şi joi. Fisele se aduceau de pe teren în cutii de metal şi trebuiau numărate. Erau zile când la numărătoare găseam nu doar bănuţi româneşti, ci şi fel de fel de monede din străinătate. Dacă dimensiunea fiselor străine corespundea celor româneşti… se putea utiliza telefonul public”, povesteşte fosta angajată. În opinia fostului oficiant, perioada celor 15 ani, din 1990 până în 2005, în care a lucrat la PTTR (Romtelecom) a fost deosebită. „Atunci Poşta era împreună cu telefoanele. Faine vremuri. Ţin minte că aveam, cred că, dacă bine îmi aduc aminte, vreo 200 de impulsuri gratuite la telefon, plus alte facilităţi. Eram o colectivitate super şi astăzi mai păstrăm legătura. Chiar îmi aduc aminte cu plăcere de toţi acei ani, 15 ani de muncă, deosebiţi. Prin 2005, când telefonul fix a început să piardă teren în faţa mobilului, au venit şi vremurile grele în care foarte mulţi au început să plece. Desigur, n-au plecat benevol, au plecat pentru că au început disponibilizările masive. (…). Chiar mergeam cu drag la serviciu”, a adăugat fostul angajat al companiei Romtelecom.

Telefonul public doar cu cartelă
Conform informaţiilor furnizate de reprezentanţii Romtelecom, toate cele aproximativ 100 de telefoane publice din întreg judeţul funcţionează pe bază de cartelă. Preţul unui cartele este de zece lei şi poate fi folosită pentru convorbiri de aproximativ 20 de minute în aceeaşi reţea de telefonie. Din păcate, vânzările cartelor pentru utilizarea telefonului fix sunt într-o continuă scădere, iar în curând telefonul public va deveni amintire.
Perioada de glorie a telefonului public a fost, potrivit reprezentanţilor Romtelecom, după Revoluţia din 1989. Aceştia susţin că în anul 1989 erau în exploatare 8.000 de telefoane publice, numai cu monedă care acum nu mai există, în două variante: pentru convorbiri urbane şi pentru convorbiri interurbane. La acea vreme nu se puteau efectua convorbiri automate de la telefonul public către străinătate şi nu toate localităţile erau conectate la reţeaua de telefonie automată interurbană. O bună parte din convorbirile telefonice erau asigurate prin operatoare, inclusiv prin oficiile PTTR. Multă lume îşi aminteşte de faimoasa „Cabina”, unde se înghesuiau foarte mulţi doritori care aşteptau să vorbească în alte localitaţi sau internaţional.
Din anul 1992, compania a început să înlocuiască vechile telefoane cu unele inteligente, cu moneda -TELKOR. În această perioadă reţeaua de telecomunicaţii a început să se dezvolte rapid, asigurând atât automatizarea integrală a reţelei naţionale, cât şi primele linii telefonice care aveau şi acces internaţional automat. În toate judeţele au început să apară şi telefoane publice cu monedă, de la care se puteau efectua şi convorbiri telefonice internaţionale automate. Din anul 1993 au început să fie introduse şi telefoanele publice cu cartelă telefonică. Era perioada în care lumea începuse să comunice mai mult, iar deschiderea către lume a României s-a reflectat şi în utilizarea acestor telefoane publice – putem spune ca aceasta a fost epoca lor de glorie.
Începând cu 2005 folosirea telefoanelor publice şi a cabinelor telefonice a intrat pe un trend descendent, fiind influenţată de dezvoltarea şi răspândirea la nivel naţional a unor tehnologii alternative de comunicare.
În trecut, veniturile cele mai mari se obţineau la vechile Oficii PTTR dotate cu „Cabină Telefonică”, dar şi în general din staţiunile de pe litoralul românesc pe timpul verii, precum şi în toate centrele universitare.

3 Thoughts to “Cântecul de lebădă al telefonului public”

  1. toate vremurile bune s au dus si eu mergeam cu placere la munca cu toate ca aveam de munca la birou dar acum daca este un pic de lucru tinerii,dar si cei mai trecuti au invatat sa se planga si sa se vaiete ,sa ceara mariri peste mariri de salarii,vesnic nemultumiti .Nu mai sunt oameni muncitori toti vreau sa castige cat mai mult cu munca cat de putina ,cum ca fie bine asa?

  2. hector

    ce frumos vorbeste fostul angajatul de la PTTR, dar ei aveau facilitati pe spinarea poporului care plateau costurile gratuitatilor PTTR-istilor prin costul convorbirilor mai mari. Investitiile facute in telefonie in anii ’90 s-a facut cu banii poporului roman si vanduta apoi sub pretul pietei de excrocul Sorin Pantis, statului grec, cu clauze de monopol pe piata o gramada de ani(obligatia Statului Roman de a nu permite intrarea pe piata de telefonie fixa a altor operatori pe o perioada de 7 ani parca) . Tin minte si acum cum abonamentul si convorbirile costau o gramada de bani, iar angajatii Romtelecom jubilau cu impulsuri gratuite. A fost corect? Gratuitatea asta a fost de fapt o hotie legalizata si de aceea suntem aici cu rahatul asta de tara pentru ca fiecare a vrut la acea vreme sa ciupeasca de la celalalt. Vezi si cazul cfr-istilor, energeticienilor, gazarilor,etc. Acum ne miram de greci cum isi duc traiul dar isi merita soarta pentru modul in care ne-au subjugat cu telefonia.

    1. Ştefan (nokia) (djl)

      Aia cu un anume număr de impulsuri incluse în abonament era şi pentru abonaţii obişnuiţi. Cel puţin în perioada comunistă.
      M-am uitat adineauri pe o Listă de abonaţi (Carte de telefoane) din 1977 şi abonamentul telefonic pentru linie individuală (60 Lei) conţinea 200 impuluri. La linie de centrală de bloc era 45 Lei cu 150 de impulsuri incluse, iar la linie cuplată 35 Lei cu 100 impulsuri incluse.
      Interurban erau între 7,5 şi 25 de impulsuri la oră de vârf, iar la tarif redus (40%) între 4,5 şi 15. Taxarea se făcea la minut după primele 3 minute (la 15 secunde deoăşite se considera un minut). Interurbanul era în funcţie de distanţă în linie dreaptă.
      În anii ’90 s-a păstrat aia cu în funcţi de de distanţă, dar nu am reuşit să aflu ce tarife erau, că nu s-au obosit să mai menţioneze asta. Cred că în 1994 (nu sunt 100% sigur), o dată cu noua numerotaţie interurbană au apărut 3 tarife: local – interjudeţean – intrajudeţean.
      Convorbirile erau, într-adevăr, foarte scumpe. Monopol, dar şi centrale analogice care cam generau costuri (personal de întreţinere, consum mai mare, capacitate mai mică).
      Privatizarea a fost o mare şmechereală. Şi au preferat să-şi sape singuri groapa chiar şi atunci când a apărut concurenţa (2-3 ani puteau să meargă în pierdere băgând tarife mai mici ca să nu ia avânt concurenţa, dar erau plini de proaste mentalităţo). Din păcate angajaţii buni au avut de pierdut din cauza celor cu metehne…

      Nu am lucrat niciodată în telecomunicaţii. Mă pasionează trecutul şi istoria telecomunicaţiilor.
      Iar telefoanele cu monedă, chiar şi modelele alea apărute în anii ’90 (nu ştiu să mai fi rămas vreunul) sunt căutate de colecţionari. Din păcate, tot mentalitatea i-a făcut să distrugă mai totul, fără să organizeze măcar 1-2 sesiuni de vânzări aparatură veche către cei interesaţi. Modele mai vechi de telefoane publice au mai scăpat, dar nu foarte multe.

Leave a Comment