RAFTUL CU CARTE: Gabriel Liiceanu – Dezgolitor de suflete

Motto: „Despre ce poate vorbi cu maxime satisfacții un om cumsecade? Despre dânsul. Ei, atunci despre mine voi vorbi și eu.”
(Dostoievski – „Însemnări din subterană”)

De când m-am ”bârlogit”, singurul prieten fidel mi-a rămas cartea. Pentru a nu-l pierde și pe acesta, în ultima lună am citit mai mult: „Despre băutură” de Charles Bukowski; „Despre televiziune” de Umberto Eco; „Convorbiri cu Ana Blandiana” și, recent, volumul „Impudoare”, autor – Gabriel Liiceanu. Ea a apărut nu de mult la Editura „Humanitas”, iar titlul ei complet este „Impudoare. Despre <<eu>> va fi vorba”. Este o carte seducătoare și cu un titlu pe măsură. Citind-o, autorul m-a convins că este un adevărat dezbrăcător de suflete!
Ce înseamnă dezbrăcător de suflete? Această sintagmă metaforică îl are drept părinte pe Socrate (470 – 399 î.e.n), considerat fondatorul filozofiei morale. Acest filozof grec, o adevărată sinteză de spiritualitate, a deschis galeria marilor dezbrăcători de suflete din istoria omenirii.
Cine sunt aceștia? Sunt cei care se încăpățânează să privească în nevăzut, în lăuntrul cel mai adânc al nostru, adică în sufletul și spiritul uman.
Scrisul lor formează așa-zisa „proză scrutativă” a lumii, pentru că s-a scormonit în infinitul din noi, în „galaxia nevăzută a spiritului”.
Eseistul și filozoful Gabriel Liiceanu, directorul Editurii „Humanitas” din 1990, deci de la nașterea ei și până azi, consideră că, pe lângă dezbrăcarea trupului, există și „o dezbrăcare și o impudoare mai profunde – dezbrăcarea spiritului”. Așadar, dezbrăcarea universului interior al ființei umane este numită drept impudoare, adică ceva „necuvenit”, iar de la ea începe toată filozofia și „toate științele spiritului”.
Lumea intimității noastre este una nelimitată, de aceea autorul cărții pe care o semnalăm este de părere că „nicio viață, oricât de lungă, nu ne-ar fi de ajuns pentru a ne dezbrăca până la capăt sufletul”. Tocmai de aceea, Montaingne, unul din cei mai importanți filozofi francezi ai Renașterii, considerat drept creatorul eseului ca specie literară prin volumul „Eseuri”, a spus că „nu există descriere asemănătoare în dificultate ca descrierea de sine și nici mai utilă”. Ea este dificilă întrucât „e greu să-ți întorci privirea spre eul tău…”.
Gabriel Liiceanu nu s-a lăsat intimidat de acest avertisment și, prin această nouă carte a sa, ne oferă pagini substanțiale despre sine. Pentru a preîntâmpina orice nepotrivită interpretare a demersului său eseistic, îl subintitulează „Despre <<eu>> va fi vorba”. Cine este acest „eu”? Este tocmai el, autorul, cutezantul dezvăluirii de sine. El privește în oglinda interiorității și ne mărturisește necenzurat și impudic ce vede, ce simte și la ce concluzii ajunge după ce a fost și în ipostaza de „scafandru” în propria ființă.
Acesta-i, pe scurt, conținutul cărții de pe „Raftul cu carte” de azi. Volumul este un adevărat puzzle compus din esența a 16 volume anterioare publicate de autor. Din ele, a preluat îndeosebi ideile recurente, la care a adăugat noile descoperiri despre eul său, ele fiind și liantul minieseurilor ce compun această carte emblematică pentru un intelectual de elită din România de azi. Pe lângă textul de escortă intitulat „Cuvânt înainte”, scrierea conține 11 capitole. Titlurile lor sunt temele ce vertebrează volumele sale anterioare, dintre care „Jurnalul de la Păltiniș” și „fiul” său spiritual – „Epistar” ocupă primele locuri.
Întrucât textele mele de la rubrica ce nu scapă necitită, „Raftul cu carte”, au în primul rând un scop informativ, iar apoi unul persuasiv, adică de a atrage spre bucuria lecturii pe cât mai mulți sălăjeni, în continuare ofer prezumtivilor mei cititori un grupaj de texte din „Impudoare”, pe care dacă o parcurgi cu creionul în mână, reușești nu numai să uiți de pandemie, ci și să te întâlnești cu tine însuți.

Gabriel Liiceanu de vorbă cu sine

Care-i „mâncarea” preferată a spiritului?
„Mâncarea lui preferată este cartea”.
Cine sunt eu?
„Eu este sinteza și cunoștințele tuturor eurilor mele: a eului meu melancolic, a eului meu relativ… a eului meu ludic… a eului meu violent… a eului meu disprețuitor și arogant… a eului meu timid, șovăielnic… a eului meu șovăielnic… a eului meu ridicol… a eului meu bășcălios și fericit să moară de râs… a eului meu terorizat de perspectiva catastrofei… Sunt suita tuturor combinațiilor potențiale ale acestor euri.. Sunt recuzita eurilor mele.
Care-i secretul oricărei isprăvi personale?
„Încrederea în sine e motorul oricărei isprăvi personale”.
Cum ajung la mine?
”Ajung la mine mărturisindu-mă, combinat cu descoperirea de sine a celui care îmi citește mărturisirea (te ajut să ajungi la tine prin mine)… tu te descoperi pe tine descoperindu-mă pe mine”.
Când eul este înțeles?
„Transmiterea celor mai înalte gânduri în forma cea mai simplă”.
Când eul devine un mare singuratic?
„Toți cei care îi iubeam și care mă iubiseră nu mai erau”.
Care-i lucrul cel mai greu în afirmarea eului?
”Lucrul cel mai greu e să nu-ți fie teamă de ideile tale”.
Cum survine umilirea eului?
„Umilirea survine în clipa în care cineva hotărăște nu numai în privința lui, ci și în locul meu… Hotărându-se în locul meu, sunt invalidat… Umilirea este desființare”.
Ce relevă un jurnal din eul nostru?
„Când scrii un jurnal, îi faci pe ceilalți să descopere nu ceea ce e comun în noi toți la vedere (comunul banal), ci comunul nevăzut din noi”.
Ajută laudele la cunoașterea de sine?
„De câte ori cineva te laudă, te simți impostor. Și aceasta pentru că, fiind singurul care-ți vezi fapta de dinăuntru, îi știi neîmplinirea”.

X

Când am întors ultima pagină a scriiturii, abia atunci am înțeles cu adevărat bogăția semantică a versului eminescian: „Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină” (”Sara pe deal”).
Prin recenta „bijuterie spirituală”, cărturarul român îi dă încă o dată dreptate lui René Descartes (1596 – 1650), filozof și matematician francez, care a spus „Cogito, ergo sum!” („Cuget deci exist!”).
Noi cum o dovedim?

prof. Octavian Guțu

2 Thoughts to “RAFTUL CU CARTE: Gabriel Liiceanu – Dezgolitor de suflete”

  1. G

    „Eu este sinteza şi conştiinţa tuturor eurilor mele: a eului meu melancolic din preajma serii, când lumina începe să cadă, a eului meu activ şi croit pe ameliorat lumea, a eului meu ludic, dornic să se prostească în o mie de feluri, a eului meu violent, isteric şi scos din minţi, a eului meu uşuratic şi concupiscent, a celui tandru care mângâie şi este mângâiat, a eului meu dispreţuitor şi arogant, a eului meu corneillian (suferitor, măreţ şi nobil!), a eului meu timid, şovăielnic şi lipsit de încredere în el, a celui jignit de moarte, neînduplecat şi care nu se mai întoarce din drum, a eului înspăimântat de ridicol, a eului băşcălios şi fericit să moară de râs, a eului meu pus pe treabă şi vrând să răstoarne munţii sau a celui leneş, inerţial şi lipsit de orice chef, a eului meu terorizat de perspectiva catastrofei. Fiind toate acestea şi altele multe – cine sunt de fapt? Sunt suita tuturor combinaţiilor potenţiale ale acestor euri, cu o dominantă de moment. Sunt recuzita eurilor mele. Şi totuşi mă mişc în matca aceluiaşi eu. Aşadar – cine sunt eu?”

    1. Conic

      „…toate acestea șI altele multe” fac parte din specificitatea ființei umane șI o fac enigmatică pentru cei din jur. Fiind ființă autoreflexivă devine conștientă de nenumăratele contradicții ale esenței sale atunci cînd Eul său se raportează la propriul său Eu, problemă nelipsită la gânditori de la Socrate incoace. Admirabilele specificități sesizate de Gabriel Liiceanu îmi aduc aminte de Blaise Pascal cu ale sale „ Cugetări”.

Leave a Comment