Claudiu Bîrsan
Stefan Zweig s-a format ca intelectual în Viena de la începutul sec. XX, într-un mediu în care artiștii, dar și oamenii de știință au găsit condițiile cele mai bune pentru a se manifesta. Probabil cele mai de impact asupra mediului științific au fost cercetările medicului austriac Sigmund Freud (evreu ca și Zweig), datorită cărora acesta a pus bazele psihanalizei ca terapie și ca metodă de sondare a subconștientului uman. Teoriile sale, despre care unii oameni de știință susțin azi că și-au dovedit limitele, au făcut furori în epocă, influențând operele multor scriitori (Musil, Proust, Joyce etc.).
În cele două nuvele din acest volum este destul de evidentă influența teoriilor psihologice ale lui Freud asupra lui Zweig. Ce au ele în comun este modul în care o persoană ajunge să fie dominată de un sentiment care începe prin a se insinua în conștientul sau subconștientul său, evoluează treptat ajungând până la paroxism, până la tulburarea maladivă a psihicului.
În “Frica”, Irene, soția unui mic burghez prosper este surprinsă când ieșea din apartamentul amanului ei de o femeie ciudată, care începe să-i bântuie existența, recurgând inclusiv la șantaj. Din acel moment viața personajului principal devine un infern, femeia se lasă cuprinsă de cele mai rele gânduri care o înstrăinează treptat de menajerele sale, de copii, de soțul său. Comportamentul ei devine anxios, paranoic, duplicitar, culminând cu încercarea finală de a-și pune capăt vieții transformate în coșmar. Nuvela surprinde cu acuitate, și acesta cred că este cel mai mare merit, progresia sentimentelor anxioase până la ultimul stadiu. Femeia își rememorează viața, își caută justificări, este încercată de vinovăție, caută o confruntare cu femeia care o șantajează, se închide în sine, își schimbă brutal comportamentul social și familial, îi este frică de oprobiul public, dar finalul aduce ușurarea eliberării de toate aceste psihoze. Autorul notează totul cu acuratețea unui psihiatru într-o fișă medicală.
“Dar nu se schimbase oare totul în aceste șase zile, în această săptămână a ororii? Teama corozivă începuse să roadă la viața ei ca acidul azotic, separandu-i elementele. Greutatea lucrurilor păru dintr-odată diferită, toate valorile erau schimbate, toate relațiile, confuze.”
“Simțea că n-are niciun rost, că n-avea să adune niciodată destul curaj să spună adevărul, să rostească vorba aceea eliberatoare, singurul cuvânt care o ardea pe dinăuntru și îi tulbura liniștea sufletească. Amenințarea era tot mai perceptibilă, ca un tunet care se apropie tot mai mult, iar Irene știa că n-are cum să scape. Și tânjea tocmai după lucrul de care se temuse până atunci: după strafulgerul eliberator al descoperirii vinii sale.”
În “Scrisoare de la o necunoscută”, un scriitor care tocmai împlinește 41 de ani găsește pe masă o scrisoare de la o femeie pe care o cunoscuse în trecut, fară să poată face legătura intre episoadele în care o întâlnise. Situat în lumea bună a Vienei, scriitorul devine obiectul iubirii, la început cu accente paterne, a adolscentei care locuiește în vecinătate. Această iubire se transformă în pasiune ardentă, obsedantă, la limita psihozei, chiar și după ce adolescenta se mută împreună cu mama și tatăl ei vitreg în alt oraș, îi influențează tot cursul vieții și alegerile pe care le face. Întâlnindu-se întâmplător peste ani, cei doi leagă o scurta aventură din care ia naștere un băiat. Moartea băiatului (de febra care a bântuit Europa la începutul secolului XX) și iminenta moarte a femeii o determină pe aceasta la o dezvăluire zguduitoare despre sentimentele care au însoțit-o mereu. Deși destinele lor s-au intersectat uneori, ea rămâne pentru scriitor o necunoscută, abia scrisoarea finală trezindu-i acestuia vagi amintiri. Ceea ce reușește Zweig foarte bine aici (ca și în nuvela precedentă) este să descrie evoluția unui sentiment, de la o pasiune adolescentină până la atracție irezistibilă, adorație, obsesie, toate acestea construindu-i treptat personalitatea femeii, dar măcinând-o constant mai apoi și contribuind în final la autodistrugere; să creeze un crescendo al sentimentelor, care conferă dramatism scriiturii.
“Dar, de fapt, ce rost are să-ți povestesc despre fanatismul ăsta al meu nebunesc, atât de tragic și lipsit de speranță, care îmi făcea rău chiar și mie, un copil părăsit? Tu care nu bănuiai și nu ai aflat niciodată nimic. Dar oare chiar mai eram copil pe vremea aia? Am împlinit 17 ani, apoi 18, tinerii începuseră să se uite după mine pe stradă, dar asta mă amăra doar. Pentru că gândul la iubire sau chiar și numai jocul de-a îndrăgostita cu altcineva decât cu tine mi se părea ceva imposibil, inimaginabil. Simpla tentație mi se părea o crimă. Pasiunea mea pentru tine rămăsese la fel, doar că se transfigurase, odată cu corpul meu, cu simțirile mele mai treze, devenise mai înflăcărată, mai fizică, mai demnă de o femeie.”
Citind și “Jucătorul de șah”, mi se pare că în aceste nuvele ale lui Zweig există și un conflict social mai puternic sau mai slab conturat. Am găsit în toate cele trei nuvele și un conflict social latent între exponenți ai burgheziei, caracterizați de o educație înaltă, distincție socială, eleganță, noblețe, elitism (domnul B, Irene, scriitorul) și cei care nu beneficiază de acest ascendent social (Czentovic, femeia șantajistă, necunoscuta). Autorul păstrează tot timpul admirația (ulterior, nostalgia) pentru Viena natală, pentru mediul artistic, intelectual în care a fost format, dar și pentru mediul social burghez în care a trăit.
Articol preluat, cu acordul autorului, de pe https://bibliotecaluidius.com