Străinul ce ne bate în poartă

Disperarea imigranţilor care părăsesc Nordul Africii şi ţări din orientul mijlociu, în special Siria, a ajuns la cote dramatice. Comparativ cu anul trecut numărul celor care au fugit din calea urgiei războiului este uriaş. Numai la Germania dacă ne referim, aceasta aşteaptă în acest an să fie luată cu asalt de aproape 1 milion de imigranţi. Dincolo de toate componentele acestui exod fără precedent, care trebuie cu mare atenţie şi precauţie tratat de autorităţile din fiecare ţară, dramatismul situaţiei, tabloul dureros al acestor oameni are poate cel mai mare impact asupra noastră.

Vârstnici, adulţi şi copii speriaţi, disperaţi, garduri din sârmă ghimpată şi ziduri pe care abia le cuprinzi cu privirea, panică şi deznădejde. Toate acestea, privindu-le de acasă, acolo unde avem unii prea mult, alţii strictul necesar, ne imaginăm extrem de greu cum am arăta noi în astfel de situaţii pe care nici măcar scenariul unui film nu le poate reda atât de fidel. Imaginaţi-vă că tot ce aveţi, casă, maşină, grădină sau ultimele mostre de tehnologie împrăştiate în fiecare colţ din existenţa voastră, iese din discuţie şi din peisaj într-o fracţiune de secundă. Nici nu mai fac apologia acestor obiecte pentru că într-o astfel de situaţie, importanţa lor este egală cu zero.

Însă cel mai greu de imaginat este să vedem, închizând ochii, chipurile noastre şi ale părinţilor sau copiilor noştri în locul celor pe care îi compătimim privindu-i la televizor. Sigur, mereu primează sintagma „mie nu mi se poate întâmpla” sau „e la ei, nu e la noi”. Mereu ceea ce vedem dramatic în vieţile altora, nouă ni se pare un fel de film care nici în cele mai negre predicții nu poate să ruleze şi în viaţa noastră. Iar acest lucru ne face de cele mai multe ori să rămânem indiferenţi.

Cu toate că ţara noastră nu pare a fi una tentantă pentru grupurile masive care vin, în valuri, către Uniunea Europeană, suntem şi noi logistic cel puţin, oarecum pregătiţi. Avem şase centre regionale de cazare pentru solicitanţii de azil, centre care au puţin peste 1.500 de locuri, din care 20 la sută sunt ocupate în acest moment. În cadrul cooperării europene, ţării noastre i se poate cere să preia aproximativ 8.000 de refugaţi, însă aşa cum se vehiculează, numărul va fi (dacă va fi) ceva mai mic, undeva la trei-patru mii. Marea masă migratoare preferă însă ţări ca Olanda, Spania sau Germania, în special, dar şi Suedia, Franţa sau Ungaria. Sigur, problema acestor familii care au ales Europa ca o ultimă şansă la viaţă, este una complexă. Exodul imigranţilor către continentul nostru nu înseamnă doar un acoperiş, un pat şi un blid cu mâncare într-un adăpost. Înseamnă, desigur, implicare, ajutor, sprijin şi răbdare atât din partea autorităţilor cât şi din partea noastră, ca cetăţeni, plus efort şi integrare din partea lor.

Deşiautorităţile avertizează” că printre grupurile de pribegi, se pot strecura şi membri ai unor grupări temute precum ISIS sau altele, lucru adevărat, aş păstra totuşi o limită rezonabilă în aprecieri de acest gen. Avem şi SIE şi MApN şi MAI şi SRI, dacă se vor strecura şi astfel de „imigranţi”, pompăm destui bani în toate aceste servicii ca să mai stăm cu frică şi din aceste motive. Vigilenţă-desigur, dar nu paranoia. Sigur, există şi acest gen de pericole însă cred că mai multe sunt cele legate de faptul că unii imigranţi ne-ar putea lua locurile de muncă- muncind, premiile de pe la şcoli-învăţând temeinic, unii dintre ei ar putea deveni cetăţeni români şi ar putea ocupa funcţii înalte, în timp, preţuind cu adevărat acest popor care i-a primit şi le-a oferit sprijin în cel mai greu moment al vieţii lor.

Grupurile acestea sunt compuse, în majoritate, din mame care urlă, copii care tremură de frig şi frică, taţi care plâng şi cad în genunchi implorând ajutor sau bătrâni care sunt îmbrânciţi în garduri de sârmă ghimpată. În faţa acestora, trebuie să fim precauţi, vigilenţi şi înţelepţi, însă nu cred că trebuie să intrăm în panică sau să ne întrebăm, cu obrajii între palme, „ce ne facem”. Noi, cei de acasă, din fotolii, din faţa televizoarelor, din vacanţe, de la bunici, de la părinţi, de la shopping, din patul cu lenjerie care miroase a lavandă sau de lângă frigiderul în care ne aşteaptă mereu atâtea bunătăţi. Tot ceea ce trebuie, este să nu fim indiferenţi, şi în calitate de fiinţe umane, să luăm cu raţiune şi simţire măsurile fie ele şi drastice, dar care să nu ne dezumanizeze pe noi înşine, în primul rând.

Alte articole

5 Thoughts to “Străinul ce ne bate în poartă”

  1. Anonim

    Propun să-i găzduiască BOR în toate palatele episcopale, mănăstiri, centre de asistență și recreere și ce mai are

    1. a.d.

      O idee excelenta!! dar nu ofera barbosii imbuibati nimic, ca le scad sfintele afaceri si fereasca Dumnezeu sa se intample asta…sa intre in paguba BORul

  2. Anonim

    hai d-le reprezentant al bisericii cu propuneri sa te auzim si noi

  3. Anonim

    Vinovat principal Bush, care i-a asasinat pe Husein şi pe Gaddafi. Aceşti doi dictatori au ţinut în frâu elementele teroriste din Iraq şi Libia, unde acum înfloreşte SI. Se vorbeşte chiar că Statul Islamic ar fi fost finanţat de SUA, pentru a lupta împotriva regimului sirian, ceva similar cu alqaeda, înarmată de americani pentru a lupta împotriva sovieticilor în Afganistan.În consecinţă, americanii să se mobilizeze şi să lichideze SI.

    1. Anonim

      Da’ n-ai vrea tu să-i iei la tine acasă pe toți, să te ajute prin gospodărie și la nevastă, propagandist ruso-islamic?

Leave a Comment