Frontul reprezintă linia (nu neapărat vizibilă) ce desparte energii cu caracteristici diferite. Frontul masei de aer cald sau rece, frontul curentului de apă, frontul undelor electromagnetice, etc, sunt doar câteva exemple. Cele mai multe definiţii ale frontului fac însă trimitere la armate, la război. Frontul politic, l-aş defini ca fiind linia de demarcaţie între două forţe politice care se confruntă pentru putere. Odată constituit, frontul nu este niciodată static. Comasările de forţe sunt foarte costisitoare de aceea, atunci când frontul se formează, se aşteaptă acţiuni imediate care să aibă obiective, tactici de implementare, oameni cu expertiză, suport material şi susţinere electorală. După o perioadă de dezechilibru politic în favoarea actualei puteri se încearcă schimbarea polilor de putere: opoziţia să ajungă la putere. Înainte de alegeri! Vom încerca să analizăm, într-un scurt serial, forţele ce se rearanjează pe frontul confruntărilor politice, compatibilităţile şi complementaritatea lor, precum şi evaluarea efectului politic al acestor sofisticate alianţe.
Cele două mari blocuri de forţe de pe frontul politic actual sunt: USL (Uniunea Social Liberală) şi PD-L-ul cu eventualii lui aliaţi (UNPR şi UDMR). USL la rândul ei este formată din ACD (Alianţa de Centru Dreapta=PNL+PC) şi PSD (Partidul Social Democrat). // ACD-ul este vehiculul pe care PC-ul l-a găsit pentru a-i conserva statutul de formaţiune parlamentară. PNL a fost înfiinţat la 24 mai 1875 (I.C. Brătianu, M. Kogălniceanu, A.G. Golescu, etc) prin unirea grupărilor liberale şi a constituit principala forţă politică novatoare a politicii româneşti pentru o îndelungată perioadă istorică. Prima colaborare între liberali şi conservatori a fost după abdicarea lui Cuza (11 febr.1866), când a existat o preocupare comună pentru construirea unui stat monarhic-constituţional (conform convenţiei cu marile puteri occidentale).
La 18.11.1868 liberalii şi conservatorii (necostituiţi ca partide politice) participă la formarea guvernului moderat condus de Dimitrie Ghica. În rest, numai vrajbă, de la abdicarea lui Cuza şi până la sfârşitul primului război mondial scena politică a fost dominată de cele două curente politice antagoniste: PC şi PNL. PNL şi-a atins perioada de glorie între anii 1922-1926 sub conducerea lui Ion I.C.Brăteanu. În perioada postrevoluţionară, PNL a fost consecvent opţiunii anticomuniste, deşi asupra unora din lideri au planat suspiciuni, nu totdeauna nefondate, în legătură cu activităţi din perioada comunistă. PNL nu are (în acest moment) un program politic, acţionând conjunctural (pe proiecte), are reprezentare în PE şi este afiliat la Internaţionala Liberală. Dacă actualul PNL poate să-şi revendice rădăcinile în istoricul PNL prin esenţa politicilor promovate şi prin lideri (Radu Câmpianu , Amedeo Lăzărescu, Ionescu Quintus, etc), nu acelaşi lucru se poate spune despre partenerul său de alianţă. Nici nu au fost emise pretenţii de continuitate a ideilor conservatoare ale istoricului Partid Conservator (1880-1918) şi măcar în acest fel, actualul PC a dat dovadă de respect faţă de…istorie.
În 1991, sub denumirea de PUR, este creat de către Dan Voiculescu partidul cu cel mai scăzut nivel al democraţiei interne. După alegerile din 2004 se produce
