Bătrânețea – copilăria nemuririi

Senectutea sau bătrâneţea – cum îi zicem toţi – deşi ne e frică parcă să pronunţăm cuvântul ăsta este o povară, un dat de la Dumnezeu, o bucurie, o resemnare? Depinde cum privim această parte a vieții. Pentru că e un cuvânt care are, de fapt, forma unui semn de întrebare şi care de cele mai multe ori ne dă o stare de nelinişte, ne agită, nu ne e pe plac. Prinşi în vâltoarea obligațiilor de la locul de muncă, a datoriilor, problemelor, a familiilor, împărţiţi inegal între birouri, şcoli, case sau gânduri, ne pierdem de cele mai multe ori răbdarea şi înţelegerea faţă de acest cuvânt – bătrânețe. Uneori şi răbdarea faţă de cei care îl poartă zilnic, ca pe o haină grea, pe umeri. “Bătrâneţea asta…”, nu trebuie să ne enerveze. Mai ales dacă e a altora. A părinţilor, a rudelor apropiate, sau a celor pe care nu-i cunoaştem, dar în faţa cărora viața ne aduce zilnic pe stradă, la poartă, prin magazine sau prin autobuze. Senectutea nu trebuie niciodată privită ca ceea ce pare, un capitol mai către „marginea poveştii”. Către finalul unei cărţi. E doar o etapă, un timp dăruit, între alte timpuri de dinainte şi după. Un fenomen, o stare, nu o “cauză”, nici o vină sau o consecinţă.

Deşi mulţi, mai ales cei foarte tineri, au impresia că sunt la ani-lumină depărtare de acest…”ce-o mai fi şi asta” ce nu-i va atinge în următorul mileniu, trebuie să înţelegem – şi ei, tinerii, dar şi noi, ăştia mai copţi – că vârsta a treia este o binecuvântare în cel mai pur sens al expresiei. Un dar, o bucurie, un semn de grijă şi mângâiere de la Dumnezeu.

Bătrâneţea cea hulită, blamată, criticată, este de fapt mâna Domnului care îţi mângâie viaţa. Astăzi, în acest prezent chinuit și lovit din toate părțile cu tot soiul de lucruri toxice, de la aer, alimente și până la promisiunile electorale pe car ele vedem deja spânzurate prin orașe, a fi vârstnic e un dar incomensurabil, cu tot chinul și toate durerile care vin la pachet odată cu această fază. Este glasul lui Dumnezeu care îţi spune nu doar că ai fost bun, generos, harnic, ci şi că ai fost “ales” să ajungi să te bucuri de ani mulţi, de tihnă şi pace sufletească. Știm cu toții că există oameni care au îmbătrânit degeaba, oameni care au făcut rău și continuă să facă rău, bătrâni fiind, așa cum au existat oameni buni, cu o puritate sufletească aproape perfectă, care nu au mai apucat anii în care să își depene amintirile și poveștile de viață. Pentru că o nedreptate, acolo Sus, undeva, există, oricât de mult ai vrea să nu vezi acest lucru. Iar această nedreptate este greu de înțeles, mai ales de iertat, de către cei care îmbătrânesc acum ținând fotografia cuiva drag, sub ochii înlăcrimați.

Bătrânețea nu este nicidecum ceva de criticat, ori de blamat, nici atât de speriat, cum cred poate prea mulţi. Este o etapă a vieţii, ca toate celelalte, un “firesc” în care ajungem toţi la un moment dat şi tare ar fi bine să ne rugăm să ajungem să îl trăim! O clipire de geană şi…da: suntem bătrâni! Şi noi, ăştia tineri azi. Vârstnicii noştri sunt baza a tot ce facem noi, cei de vârstă mai puţin „mare”. În jurul lor ne ridicăm şi noi casele, visurile, ne creştem copiii, ne hrănim spiritual, ne bucurăm trupul și sufletul, existenţa, cu bun şi cu frumos.

Ce vor bătrânii noștri? Vor “de toate” și nimic, pentru ceea ce lor li se pare mult, prin ceea ce ne cer câteodată, este, de fapt, atât de puţin pentru noi. Sigur, nu e nici uşor, situaţiile diferă de la o casă la alta, de la o familie la alta, de la un vârstnic la altul. Dar atâta timp cât avem pentru cine să facem aceste eforturi, trebuie să fim mereu însufleţiţi de gândul că lor le datorăm bucuria şi lumina vieţii, cu tot ce există şi bun şi frumos, în ea. Ei nu au nicio datorie faţă de noi, au avut destule și le-au îndeplinit pe toate așa cum au putut, de cele mai multe ori sacrificând zi după zi și noapte după noapte, renunțând la tot ceea ce viața oferă, câteodată, bun, unor oameni simpli.

Însă noi avem datoria, sub toate formele ei, să îi alintăm atât cât putem, să le mângâiem timpul în care se găsesc şi să-i facem să simtă cât mai puţin neplăcerile care vin odată cu el. Pentru că după ce închidem uşile în urma noastră, Dumnezeu ştie ce o fi în mintea, în sufletul şi în frămâtarea lor. Mă gândesc mereu, după ce ies pe ușă, la ai mei – părinți, la bunica, la cei apropiaţi care, fiecare, mai au câte o problemă, un necaz, o suferinţă, o întrebare, o mirare sau poate o aşteptare de la mine. De multe ori mă agit, mă mai supăr, mă irită unele lucruri, însă imediat realizez cât de prețioasă e fiecare zi în care îi avem alături și că o problemă de sănătate care trece aduce de multe ori bucurie în sufletul meu, pentru că știu că nu a fost ceva grav sau de netrecut și că viața merge și pentru ei, mai departe. Pe toate trebuie să le privim cu înţelegere, răbdare şi înţelepciune, pentru că exact în acest fel vom şti să-i învăţăm şi pe cei mici să ne „vadă” şi să înţeleagă viitorul nostru şi al lor.

Chiar dacă și noi îmbătrânim, suntem încă, prin faptul că ăi avem pe părinți sau mai avem un părinte ori un bunic, COPII. Suntem copii lor și indiferent ce se întâmplă pe acest Pământ, rămânem ai cuiva, rămânem cu mama și tata, ori doar cu mama… sau tata, la timpul prezent. Iar cât acest prezent este viu, în fața noastră, nu doar în fotografii sau pe câte o bandă video, atunci trebuie să rostim în gând, zi de zi: “Mulțumesc, sunt cel mai fericit om din lume!”

Alte articole

One Thought to “Bătrânețea – copilăria nemuririi”

  1. Anonim

    Acest articolul emotioant sa-l citeasc leprele psd care platesc cea mai mica pensiei din UE, de departe. Ne-au intrecut pana si bulgarii !

Leave a Comment