Revista Caiete Silvane vă recomandă: Împotriva ștergerii memoriei

Marin Pop

În arhivele Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) din Bucureşti, în cadrul zecilor de mii de file care fac referire la Corneliu Coposu, am descoperit şi un jurnal inedit scris de către acesta.
Despre jurnal aminteşte şi Călin Tudor Zarojanu, primul jurnalist care a avut acces (oficial) la dosarele CNSAS referitoare la Corneliu Coposu. În cartea sa, Viaţa lui Corneliu Coposu cu documente din arhiva fostei Securităţi, ediţia I şi a II-a, apărută la Editura „Maşina de scris” din Bucureşti, publică câteva pagini din respectivul jurnal. Sunt fragmente legate de moartea lui Virgil Madgearu şi ziua de 23 august 1944.
Noi am considerat că jurnalul merită publicat în întregime, datorită importanţei sale istorice de excepţie. El face lumină asupra multor evenimente petrecute în perioada tulbure a celui de al doilea război mondial. Publicarea lui face parte, de altfel, din intenţia noastră, în colaborare cu Fundaţia „Corneliu Coposu”, de a pune la dispoziţia publicului tot ce s-a scris despre Seniorul Corneliu Coposu sau ce a scris de-a lungul întregii sale vieţi.
După cum se va putea observa şi din prezentul jurnal, din scrierile pe care le-am publicat sau le vom publica, pe lângă cariera sa de excepţie în politică, Corneliu Coposu are o vastă operă, mai puţin cunoscută, atât ca jurnalist, cât şi ca istoric, eseist sau chiar poet.
În primul rând am dori să explicăm de ce spune Corneliu Coposu în „Cuvânt Înainte” că jurnalul de faţă nu este destinat publicităţii. Răspunsul l-am aflat dintr-o notă-raport a căpitanului de Securitate, Soare Constantin, datată 22 septembrie 1976.
La vremea respectivă, Corneliu Coposu era proaspăt pensionar. El a ieşit la pensie la data de 1iulie 1976, după cum reiese din Cartea de muncă. Ultimul loc de muncă a fost la Întreprinderea Construcţii Montaj nr. 1 din Bucureşti, unde îndeplinea funcţia de tehnician principal normator, cu un salariu de 2.670 lei.
Desigur că odată intrat la pensie, organele de Securitate îşi puneau problema ce va face „obiectivul” Coposu pe viitor, dacă va mai încerca să reactiveze PNŢ-ul, împreună cu vechii săi prieteni şi colaboratori politici.
În acest sens, căpitanul Soare a primit misiunea de a-l chestiona asupra planurilor sale de viitor. Din nota-raport, care cuprinde discuţiile respectivei întâlniri, ne dăm seama că tactica lui Corneliu Coposu era aceea de a adormi ochii vigilenţi ai Securităţii, afirmând următoarele: nu mai avea de gând să se implice în politică; PNŢ-ul nu mai are şanse să redevină ceea ce a fost cândva; viitorul este al partidelor socialiste şi că el doreşte să se dedice scrierii unor studii de istorie, memorii, jurnale, pentru a face lumină asupra unor evenimente istorice la care a participat personal.
Iată ce raporta, printre altele, căpitanul Soare despre intenţiile scriitoriceşti ale „obiectivului” Coposu: „Doreşte să scrie şi să depună la Arhivele Statului sau la Academie, unele fapte istorice pe care le-a cunoscut direct, în calitatea sa de secretar general adjunct al PNŢ. Aceste fapte istorice le va consemna fără a le comenta sau a le prelucra prin prisma concepţiilor sale politice sau a evenimentelor care au urmat anului 1947.
În acest sens, a solicitat organele noastre sprijin de a i se facilita intrarea la Arhivele Statului sau la Academie (biblioteci) unde să redacteze aceste scrieri şi să lase manuscrisul – după orele de lucru – pentru a nu exista nicio bănuială sau interpretări.
Solicită sprijin în a i se aproba să consulte colecţia de ziare din perioada 1929-1948, întrucât a scris mai multe articole care îi sunt necesare în fixarea cronologică a unor fapte şi evenimente la care a luat parte.
Pentru acest lucru, la întâlnirea următoare, va prezenta o cerere scrisă” (ACNSAS, Fond Documentar, dos. D 2, vol 9, f. 228).
Într-adevăr, pe data de 1 octombrie 1976, Corneliu Coposu, „pensionar, fost publicist”, înaintează o cerere Bibliotecii Academiei Române, solicitând o legitimaţie de acces la „fondul rezervat”, pentru a putea consulta ziarele, revistele şi manuscrisele din perioada 1929-1965 şi să colecţioneze articolele publicate de el înainte de arestare (Ibidem, f. 230).
Din însemnările făcute de organele de Securitate pe respectiva cerere reiese că organele de Securitate au intervenit la directorul Arhivelor Statului, colonelul Arimia, pentru „a i se crea condiţii lui Coposu C. să citească articolele din presa vremii pe care le-a redactat şi apoi să aibă la dipoziţie o cameră care să-i ofere posibilitatea să scrie”.
Iată, aşadar, cum a pornit scrierea sau mai bine spus rescrierea prezentului jurnal, pe care Corneliu Coposu l-a definitivat în anul 1978.
După cum subliniază autorul, jurnalul se bazează, pe lângă memoria excepţională pe care o avea, pe însemnările pe care le făcea în timpul desfăşurării evenimentelor şi pe care a reuşit să le păstreze. De asemenea, pentru încadrarea strictă a evenimentelor, Corneliu Coposu s-a folosit şi de documentele de arhivă, presa vremii etc.
Aflat în apropierea marelui om politic Iuliu Maniu, în calitatea sa de secretar politic şi martor ocular la toate evenimentele la care a participat mentorul său, Corneliu Coposu consemnează întâmplări şi evenimente cruciale din timpul celui de al doilea război mondial, necunoscute până acum sau falsificate de către istoriografia supusă regimului comunist. De asemenea, creionează portrete de excepţie unor personalităţi contemporane, demonstrând, încă odată, calităţile sale de „condeier de mare vervă şi talent”, după cum îl caracteriza bunul său prieten şi colaborator apropiat, Gabriel Ţepelea.
Odată finalizat, jurnalul a fost depus de către Corneliu Coposu la Biblioteca Academiei Române şi la Arhivele Naţionale, „pentru consultare personală (şi confidenţială)”, cu rugămintea de a-i fi restituit. Cum era de aşteptat, organele de Securitate au păstrat o copie a „materialului subversiv” şi în prezent se află în arhivele CNSAS, unde l-am descoperit şi noi.
În dosarul existent în arhivele CNSAS, jurnalul se regăseşte în 3 părţi distincte, aşa cum l-am împărţit şi noi: 1) Însemnări despre oameni şi evenimente (1940-1944); 2) Tentative de „apropiere” de Opoziţie făcute de germani, în timpul războiului; 3) 23 August 1944. Decada fierbinte (Din jurnalul unui participant la conspiraţie). Subtitlurile le-am redactat noi, pentru o mai bună înţelegere a textului. Referitor la ortografie, am intervenit doar pentru a o actualiza, respectiv am înlocuit „î” din „i”, cu „î” din „a”, după cum, de altfel se scria în perioada când s-au desfăşurat evenimentele.
Jurnalul începe cu tragicul sfârşit al unuia dintre cei mai mari economişti pe care i-a avut România vreodată, Virgil Madgearu, secretarul general al PNŢ, colaborator apropiat şi bun prieten al preşedintelui PNŢ, Iuliu Maniu. De sincerele aprecieri ale lui Virgil Madgearu se bucura şi tânărul politician, Corneliu Coposu, secretarul lui Iuliu Maniu, la vremea respectivă.
Virgil Madgearu a fost asasinat în mod barbar de către „un comando” legionar, la fel ca marele nostru istoric Nicolae Iorga. Oficierea slujbei de înmormântare a avut loc în aceeaşi capelă, la o oră distanţă.
Corneliu Coposu surprinde atmosfera de teroare a acelor zile, teroare impusă de către legionari şi care se va sfârşi abia în urma rebeliunii legionare, când vor fi debarcaţi de la putere de către generalul Antonescu, împreună cu care au guvernat în perioada septembrie 1940 – ianuarie 1941. Doar la închisoarea din Jilava au fost asasinate 64 persoane, arestate de către legionari sub acuzaţia că i-ar fi persecutat şi torturat, în frunte cu Gheorghe Argeşeanu, fost prim-ministru, Victor Iamandi, fost ministru şi Mihail Moruzov, şeful Servicului Secret.
Exista un pericol real şi în ceea ce-l priveşte pe Iuliu Maniu. Au fost câteva zile în care Corneliu Coposu dormea îmbrăcat sau făcea nopţi albe, cu revolverul lângă el, pe care l-a primit chiar de la colonelul Roşianu, secretar general al Ministerului de Interne.
Sincer şi adânc îndurerat de asasinarea secretarului general al PNŢ, Virgil Madgearu, Corneliu Coposu se întreabă dacă ea nu a fost comandată de la Berlin, deoarece Madgearu scrisese mai multe studii economice în care combătea politica lui Hitler. Referindu-se la pierderea imensă şi la valoarea celui dispărut, Corneliu Coposu concluzionează: „Va curge multă apă pe Dâmboviţa, până când ţara noastră va înregistra apariţia unui nou Madgearu, în areopagul economiei noastre naţionale!”.
Următorul subcapitol al jurnalului, pe care l-am intitulat „Întâlniri secrete între Iuliu Maniu şi fruntaşii comunişti-ilegalişti”, se referă la încercările pe care intelectuali cu orientări de stânga, precum N.D. Cocea şi Mihail Ralea sau ilegalişti comunişti, precum Vasile Bâgu, Petre Iordache, Constantin Agiu sau Mihai Magheru, le-au făcut pentru a se apropia de Iuliu Maniu, considerându-l şi ei, pe bună dreptate, adevăratul lider al opoziţiei democratice din România.
Remarcăm şi insităm asupra întâlnirilor pe care Iuliu Maniu le-a avut cu Nicolae D. Cocea şi Mihail Ralea (fost naţional-ţărănist), care alături de Lucreţiu Pătrăşcanu erau printre puţinii intelectuali ai comuniştilor, la momentul respectiv.
Despre Nicolae D. Cocea (1880-1949) se ştie că a fost un intelectual de marcă, scriitor, jurnalist şi publicist, care s-a ataşat încă din tinereţe mişcării socialiste. A fost un membru activ al cercului „România muncitoare”. Se spune că în anul 1917 l-ar fi întâlnit pe Lenin, la Petrograd, şi această întâlnire i-a schimbat în mod radical viaţa. Peste doi ani îl va elogia pe liderul sovietic într-un articol al ziarului „Chemarea”.
Referitor la apartenenţa lui la ideologia comunistă, Corneliu Coposu remarcă, cu ironie, în jurnal: „Se zice că cercurile artistice îl socotesc comunist, iar comuniştii (sau cel puţin comuniştii Kominternişti) îl socotesc artist”. Şi el îl consideră ca un intelectual de marcă şi pamfletar inegalabil.
De-a lungul prodigioasei sale cariere, N.D. Cocea a fost director al unor publicaţii de stânga, multe dintre ele aflate sub îndrumarea PCR („Era nouă”, „Reporter” etc). S-a făcut remarcat prin răfuielile sale politice cu guvernanţii şi cu Dinastia, în ziarele „Chemarea”, „Viaţa socială”, „Facla”, fiind un republican convins. De asemenea, după cum subliniază şi Corneliu Coposu, şi-a câştigat notorietatea şi prin numeroasele sale aventuri sentimentale.
La fel ca Mihail Ralea şi N.D. Cocea a făcut parte din masoneria românească.
Mihail Ralea (1896-1964) a fost profesor universitar la Iaşi şi Bucureşti, eseist, filozof, psiholog, sociolog de marcă, dar, la fel ca N.D. Cocea, avea certe orientări de stânga, dovedite în special după cel de al doilea război mondial, când comuniştii ajung la putere.
La fel ca N.D. Cocea are o întâlnire care-i marchează viaţa. La Iaşi, unde era profesor universitar, l-a cunoscut pe Garabet Ibrăileanu.
Mihail Ralea a avut o formaţie profesională de excepţie. După absolvirea cursurilor Facultăţii de Drept şi Litere din Iaşi şi-a continuat studiile în Franţa, unde a obţinut titlul de doctor în Litere, în anul 1923, cu teza: „Ideea de revoluţie în doctrinele socialiste”. Tot în Franţa se pare că a fost iniţiat într-o lojă masonică.
În ceea ce priveşte cariera sa politică, Mihail Ralea s-a dovedit un strălucit exponent al tinerei generaţii de intelectuali ai vremii, înscriindu-se în PNŢ, unde a cunoscut o ascensinune vertiginoasă. Însă, după instaurarea regimului autoritar al regelui Carol al II-lea, alături de gruparea condusă de Armand Călinescu, a acceptat compromisul. A fost dat afară din PNŢ şi a înfiinţat meteoricul partid social-ţărănesc, partid „născut mort”, după cum subliniază şi Corneliu Coposu.
În timpul dictaturii regale a îndeplinit funcţia de ministru al Muncii, în guvernele conduse de Patriarhul Miron Cristea, Armand Călinescu şi Gheorghe Tătărescu (vezi, în acest sens, Stelian Neagoe, Istoria guvernelor României de la începuturi – 1859 până în zilele noastre – 1995, Ed. Machiavelli, Buc. 1995, p. 124-133).
Aşadar, şi-a început cariera politică ca un tânăr de mare perspectivă, dar s-a dovedit un oportunist incurabil. Era foarte apreciat pentru inteligenţa sa sclipitoare atât de Corneliu Coposu cât şi de Iuliu Maniu, care spunea cu regret şi ironie că Dumnezeu şi natura l-a înzestrat cu atâtea daruri încât „nu au lăsat nici un pic de loc pentru o fărâmă de caracter”.
Atât N.D. Cocea, cât şi Mihail Ralea aveau un respect şi o admiraţie deosebită faţă de Maniu, care era, încă din 1933, liderul opoziţiei democratice din România, opunându-se cu dârzenie şi tenacitate dictaturii carliste şi antonesciene.
Simţind vântul schimbării care se apropia, respectiv acela că războiul va fi pierdut de Germania, fruntaşii comunişti din România încearcă o apropiere de Iuliu Maniu şi încadrarea lor oficială în cadrul opoziţiei democratice.
După cum afirmă Corneliu Coposu, martor ocular la întâlnire, N.D. Cocea îi cere o audienţă lui Maniu pentru a-l întreba cum vede marele om politic viitorul comunismului în România şi viitorul raporturilor dintre România şi URSS. Desigur că Iuliu Maniu era conştient că trebuia să se normalizeze relaţia cu „marele vecin”, dar nu era de acord ca liderii comunişti din România să mai primească ordine de la Moscova, prin Internaţionala comunistă. Dovedind un spirit democratic desăvârşit, Maniu subliniază că la fel ca orice curent ideologic şi comuniştii aveau dreptul de a activa pe scena politică, însă în funcţie de voinţa electoratului.
Mihail Ralea a fost primit şi el în audienţă de către Iuliu Maniu, spre mirarea „radicalilor” din P.N.Ţ, în vara anului 1943. Intelectual de marcă şi fin analist al scenei politice interne şi internaţionale, Ralea simţea şi el de unde bate vântul schimbării. Iuliu Maniu l-a ascultat imperturbabil şi cu atenţie, cum făcea cu toţi cei pe care-i primea în audienţă. După cum relatează Corneliu Coposu, Mihail Ralea a venit la Maniu pentru a-şi pune cenuşă în cap pentru colaborarea sa cu regele Carol al II-lea şi să-şi ofere serviciile în scopul comun al răsturnării dictaturii antonesciene. Venise la Maniu considerându-l, pe bună dreptate, liderul opoziţiei democratice din România. Despre integrarea activităţii pe care o preconiza Ralea în cadrul opoziţiei, cu eleganţa-i cunoscută, Iuliu Maniu îi răspunde că nu o consideră „că ar fi oportună”. Motivul principal pe care i-l spune şi lui Ralea era, evident, trădarea sa din februarie 1938.
Mihail Ralea insistă pentru o nouă întâlnire cu Maniu, care a avut loc în luna mai 1944, în prezenţa lui Corneliu Coposu. Iuliu Maniu aduce la cunoştinţă şi celorlalţi lideri ai opoziţiei democratice, respectiv Dinu Brătianu (PNL) şi Titel Petrescu (PSD) oferta lui Mihail Ralea, care o resping în unanimitate, la fel cum au făcut şi cu oferta lui Petru Groza, liderul „Frontului Plugarilor”.
Referitor la Petru Groza, Corneliu Coposu descrie condiţiile speciale pe care le avea acesta în închisoarea de la Malmaison şi intervenţiile lui Iuliu Maniu la mareşalul Antonescu pentru a-l elibera. Din păcate s-a mai adeverit încă odată proverbul că pe cine nu laşi să moară nu te lasă să trăieşti, Petru Groza fiind prim-ministru şi în momentul când Iuliu Maniu a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, în urma procesului înscenat de Moscova conducerii PNŢ, în toamna anului 1947.
Cel de al doilea capitol al jurnalului se referă la încercările de „apropiere” ale germanilor de Iuliu Maniu, în timpul războiului.
Prima secvenţă relatată de Corneliu Coposu este acea în care Mihai Popovici, prieten şi colaborator apropiat al lui Iuliu Maniu, a încercat să-i intermedieze, fără ştirea lui, o întâlnire cu baronul von Killinger, ministru plenipotenţiar al Germaniei la Bucureşti. Descrie cum Iuliu Maniu a plecat de la respectiva tentativă de întâlnire şi supărarea pe care i-a purtat-o lui Mihai Popovici pentru că nu l-a anunţat de prezenţa baronului, în momentul în care l-a invitat pe Maniu la masă.
O întâlnire intermediată de această dată de Corneliu Coposu, cu aprobarea lui Iuliu Maniu, a fost cea cu Andreas Schmidt, liderul „Grupului etnic german” din România. El apelase la Corneliu Coposu, deoarece fuseseră colegi la Liceul „Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj.
Cea de a treia încercare de „apropiere” a germanilor descrisă de Corneliu Coposu în jurnal este audienţa pe care prinţul Karl von Rohau o cere lui Iuliu Maniu. Prinţul aparţinea unei vechi familii aristocratice germane şi era căsătorit cu o contesă unguroaică din familia Apponyi.
Atât Andreas Schmidt cât şi prinţul von Rohan au încercat să-i explice superioritatea Germaniei şi noua ordine mondială pe care încerca să o introducă dictatorul Hitler. Cu calmul său imperturbabil, Iuliu Maniu i-a ascultat până la capăt, după care le-a expus poziţie sa, fiind convins că Germania va pierde războiul.
Capitolul III este dedicat eforturilor propagandistice ale diplomatului Citta Davilla în SUA. El primeşte instrucţiuni, în acest sens, prin valiză diplomatică, de la Iuliu Maniu, în toamna anului 1943. Alarmat de zvonurile că URSS intenţiona să ocupe Moldova până la Carpaţi şi să o includă în imperiul sovietic, liderul opoziţiei democratice din România îl roagă pe diplomat să facă uz de toate legăturile pe care le avea în cercurile influente din jurul Casei Albe şi din presă, pentru a contracara intenţiile expansioniste ale URSS.
În luna ianuarie 1944, diplomatul român îi trimite lui Iuliu Maniu un raport asupra activităţii desfăşurate, la care anexează inclusiv un dosar de presă.
Un capitol separat este dedicat corespondenţei inedite dintre doi vechi şi buni prieteni: Iuliu Maniu şi Eduard Beneş, preşedinte al Cehoslovaciei (la vremea respectivă conducând guvernul din exil, format la Londra).
Desigur că Eduard Beneş, precum mulţi oameni politici cehoslovaci ai perioadei interbelice, nu puteau uita rolul important pe care l-a jucat Iuliu Maniu şi Legiunea română de la Praga în toamna anului 1918, în momentul revoluţiei pragheze şi formării statului cehoslovac. Legiunea de la Praga, avându-l ca secretar pe preotul Gavril Câmpeanu din Sălaj (vezi, printre altele, Marin Pop, „Activitatea Legiunii Române din Praga reflectată în colecţia personală Gavril Câmpeanu”, în Buletinul Muzeului Militar, 1/2003, vol. II, Bucureşti, 2003, pp. 276-284) era una dintre legiunile române din Europa înfiinţate şi conduse de marele om politic sălăjean, Iuliu Maniu, cu scopul de a fi repatriate şi puse în subordinea românilor transilvăneni.
Iuliu Maniu îi cere lui Eduard Beneş să intervină la dictatorul Stalin, cu care se pare că se afla în relaţii foarte bune, pentru a prezenta favorabil poziţia şi intenţiile „opoziţiei unite” din România.
Corespondenţa dintre cei doi s-a purtat în limba germană, cunoscută din timpul Imperiului austro-ungar şi dovedeşte eforturile impresionante pe care Iuliu Maniu le-a făcut în timpul celui de al doilea război mondial pentru ca România să iasă din război şi să nu cadă în sfera de influenţă a sovieticilor.
Cel mai consistent capitol, ultimul al jurnalului, este dedicat perioadei 16-15 august 1944. Este „decada fierbinte” după cum o denumeşte şi autorul, deoarece acum asistăm la pregătirile şi desfăşurarea loviturii de Palat de la 23 august 1944.
Martor ocular şi participant la „conspiraţie”, Corneliu Coposu descrie cu lux de amănunte, pe zile şi chiar pe ore, filmul evenimentelor. De asemenea, aminteşte toate persoanele implicate şi rolul jucat de fiecare.
Credem că evenimentele istorice inedite relatate de autor, pregătirea şi desfăşurarea lor pas cu pas, jocurile de culise pe care ni le descrie nu sunt cunoscute în totalitate nici de către reputaţii istorici care au studiat şi scris despre adevăratul 23 august 1944, nu despre cel falsificat de către comunişti. Şi noi îl considerăm ca o contribuţie importantă la istoriografia problemei.
În concluzie, credem că era necesară publicarea prezentului jurnal, deoarece aduce în circuitul ştiinţific noi informaţii preţioase şi adevărate despre vremurile de restrişte prin care a trecut ţara noastră în timpul celei de a doua mari conflagraţii mondiale, în contextul jocurilor globale de interese. De asemenea, scutură praful uitării care s-a aşternut peste memoria unor personalităţi de mare calibru ale României interbelice, supuse şi ele vremurilor şi ştergerii de memorie care ne-a fost impusă o jumătate de veac de către regimul comunist.
Vizitaţi pagina web a revistei: www.caietesilvane.ro