Recrutarea în Sălaj

După ce s-a căsătorit cu baroneasa Wesselényi Polixéna (verişoara „luntraşului de pe Dunăre”), John Paget, nobilul englez „naturalizat” în Ardeal, a petrecut mai multe ierni în Cluj. În cartea „Ungaria şi Transilvania. Observaţii asupra condiţiei lor sociale, politice şi economice”, el a descris atât atracţiile turistice cât şi obiceiurile locuitorilor din ţinuturile ce formează România de azi. În 1845, Ardealul era o provincie austriacă, prin urmare furniza şi oşteni, „cătane împărăteşti”, pentru forţele armate comandate de prinţii habsburgi. Legal, conform Diplomei Leopoldine, efectivele ar fi trebuit să fie aprobate de adunarea legislativă transilvăneană, dar monarhii absolutişti au evitat sistematic s-o întrunească: „De la ultima convocare a Dietei, douăzeci de mii de soldaţi au fost recrutaţi fără consimţământul naţiunii”. Unii dintre liderii locali, precum baronul din Jibou, n-au permis recrutarea soldaţilor de pe domeniile încredinţate lor, invocând nerespectarea cadrului constituţional.
La noi, pe vremea împăraţilor Franz II şi Ferdinand I, înrolarea tinerilor se făcea în pieţele centrale, în zilele de târg. La Zălau, notează Leontin Ghergariu, ele se organizau sâmbăta. În cartea amintită, Paget ne povesteşte cum procedau recrutorii. În târg, venea un grup de opt până la zece flăcăi, toţi îmbrăcaţi în vestoane cu fireturi, după modelul celor purtate de husari. Ei erau însoţiţi de o orchestră de lăutari, care interpretau cele mai mândre cântece vitejeşti, întru sporirea sentimentului patriotic. Umblau brambura prin oraş, intrau în vorbă cu toţi cei pe care îi întâlneau şi glumeau, râdeau. Arătau atât de mulţumiţi şi de fără de griji, încât lumea chiar îi invidia. Din când în când, trupa se oprea, se lega în cerc şi începea „dansul de recrutare”. El se executa pe o melodie ungurească şi consta în a bate uşor ritmul cu piciorul, zornăind pintenii. În răstimpuri, feciorii se răsuceau pe călcâie. Întreaga ceată cânta şi se legăna. În acelaşi timp, unul dintre flăcăi se apropia şiret de ţăranii care căscau gura la spectacol, intra în vorbă cu ei şi îi provoca să se arate viteji. Unii chiar se lăsau păcăliţi: „Muzica, dansul, uniforma naţională şi pintenii lungi, toate astea reprezentau mândria şi plăcerea vieţii unui ţăran ungur. Şi de multe ori se înrolează să fie husar, gândindu-se că va avea un cal, pinteni şi pantaloni albaştri. Însă amare sunt mai apoi lacrimile bietului băiat când, de multe ori, se va găsi mergând pe jos, iar în ceea ce priveşte costumul naţional, nu îl va purta nici pe acela, ci va fi nevoit să poarte pantalonii urâţi şi ghetele infanteriei austriece.”
Când recruţii nu veneau de bună voie, erau prinşi cu arcanul, un laţ ataşat de vârful unei prăjini, o unealtă tătărească preluată de toţi locuitorii din Răsărit. Cine a văzut „Urga” (1991), filmul lui Nikita Mihalkov, laureat cu un „Leu de Aur” la Veneţia, ştie că obiectul respectiv poate fi folosit şi la capturarea nevestelor îndărătnice. Ion Creangă ne-a povestit în „Amintiri din copilărie” cum şi-a pierdut învăţătorul, pe bădiţa Vasile. În ziua de Sfântul Foca (22 septembrie), primarul i-a chemat pe oameni să se adune şi să repare drumurile, căci va trece Vodă pe acolo ca să vadă mănăstirile. Dascălul i-a mobilizat pe copii şi pe tineri, să nu se creadă că Humuleştii ar fi un sat de oameni puturoşi. Pe când lucrau mai cu spor, aducând piatră cu coveţile, cu tărăboanţele, cu căruţele, vornicul (primarul), vătămanul (colectorul de taxe) şi „câţiva nespălaţi de mazili” (vătăşeii) au sărit pe flăcăi şi i-au imobilizat: „Pe bădiţa Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl cetluiau acum zdravăn şi-l puneau în cătuşe, să-l trimită la Piatra… Aşa, cu amăgele, se prindeau pe vremea aceea flăcăii la oaste…”
Fosta cazarmă din Zălau adăposteşte acum Centrul de Cultură şi Artă al Judeţului Sălaj – semn că atunci când armele tac, muzele cuvântă. Istoria clădirii este o parte a albumului „Zalău – locuri de poveste”, realizat de muzeul judeţean (coordonatori Monica Druţa şi Marin Pop). Autorităţile locale au construit-o, au botezat-o „Báró Fejérváry” (după un fost ministru al armatei) şi au predat-o batalionului de honvezi infanterişti din localitate în data de 31 octombrie 1889. În cunoscuta „Monografie a comitatului Sălagiu”, Petri Mór aminteşte că, pe steagul de luptă al unităţii, femeile brodaseră lozinca: „Fii credincios, fii gata: o inimă, o minte!” (Légy hív, légy kész, egy szív, egy ész.) După Primul Război Mondial, cazarma i-a găzduit pe vânătorii de munte întorşi de pe frontul italian. Ca o punte peste decenii între atât de diferiţii proprietari, să amintim existenţa unei fanfare militare cu peste 50 de muzicieni – o orchestră invitată vară de vară în principalele staţiuni balneoclimaterice din zonă sau la toate evenimentele majore de peste an.
În 7 martie 1925, la cazarma „General Dragalina” din Zălau a sosit şi medicul Odysseus (ortografiat şi Odiseu) Apostol, pe vremea aceea cu grad de căpitan, însărcinat cu examinarea tinerilor pentru încorporare. El şi-a relatat parcursul sălăjean în săptămânalul „Cultura poporului”, o gazetă de duminică, tipărită la Cluj. În urma unei coincidenţe uimitoare, benefice pentru reconstituirea istorică, l-am găsit descris, văzut de pe „cealaltă parte”, în memoriile lui Ioan Nădişan (Memoria ardeleanului, Editura Placebo, Brăila, 2016), un tânăr care a încercat să fenteze stagiul militar, dar a ajuns să-şi slujească patria ca scrib într-un birou al batalionului din capitala de judeţ. Cum am beneficiat de o multitudine de informaţii, iar căpitanul dr. Apostol a devenit în cele din urmă general-maior şi a condus vreme de trei ani (1948-1950) Direcţia Medicală din Ministerul Apărării Naţionale, am decis să-l includ în galeria figurilor proeminente care au străbătut Ţara Silvaniei. Totodată, ca şi cadru medical, el a desfăşurat o campanie intensă împotriva consumului iresponsabil de alcool, un subiect niciodată de neglijat în patria „pălincii de Zălau”, activitate pentru care, ne informează ziarul „Clujul Românesc” din 14 iunie 1925, a fost premiat de Ministerul Sănătăţii cu suma de 5000 de lei. Precum am aflat din aceeaşi sursă, „ţapul de bere” (paharul de 300 ml) tocmai fusese scumpit de la 7 la 9-12 lei de către „producătorii speculanţi” (preţuri de vară toridă), astfel încât un calcul simplu ne arată că premiul reprezenta echivalentul a 20 navete cu câte 20 de sticle de 1/2 l. Sau, precum vom vedea la sfârşit, preţul unei perechi de juncani.
Odysseus Apostol s-a născut la 27 martie 1895, la Turnu Severin, ca fiu al unui învăţător de sorginte greacă. Îl regăsim în galeria de absolvenţi marcanţi ai Colegiului Naţional „Traian” din localitatea natală, alături de Şerban Cioculescu, Alexandru Dima, Ştefan Odobleja etc. Şi-a început pregătirea medicală la Bucureşti, înainte de Primul Război Mondial, la care a participat ca ofiţer-elev în Iaşi şi a ajuns cu frontul până la Odessa. A obţinut titlul de doctor la Facultatea de Medicină din Cluj, în octombrie 1919, oraş unde s-a stabilit o vreme. A devenit medic-şef al Secţiei de boli interne, la Spitalul Militar Cluj. În 1929, s-a transferat la Grupul II Aviaţie Someşeni. Colonelul în rezervă Constantin Iugulescu precizează în volumul „Necroloage”, publicat la Editura SITECH (Craiova) în 2011:
„A zburat alături de aviatori, le-a studiat sănătatea la sol şi în aer. A depus atâta pasiune încât, în 1937, a devenit şef al Serviciului Sanitar al Regiunii de Aviaţie de la Cluj, iar, din 1940, la Regiunea a II-a Aeriană de la Bucureşti, unde a devenit apoi medic şef al întregii Aeronautici Militare româneşti. Lucrările sale de medicină aeronautică au devenit cunoscute în ţară şi peste hotare, fiind citat în valoroase materiale din S.U.A., Franţa, Italia etc. După avansarea sa la gradul de general, la jumătatea anului 1947, a primit înalta misiune de a conduce Serviciul Sanitar Militar, ca şef al Direcţiei Medicale. […] În 1950, şeful nostru şi-a încheiat misiunea în armată şi, trecând în rezervă, a continuat activitatea în domeniul istoriei medicinii.”
A fost un autor foarte prolific şi a publicat atât articole în ziare, cât şi broşuri medicale ori lucrări mai cuprinzătoare. În perioada dintre cele două războaie mondiale, a devenit membru în Academia de Medicină, iar după război, membru-corespondent al Academiei de Ştiinţe din România.
S-a căsătorit în 1930 cu o profesoară de biologie de la Şcoala Normală de Fete, Angela Virginia Apostol (1903-1986). Au avut un singur fiu, Zefir, devenit arhitect. După cedarea Ardealului, în toamna anului 1940, familia s-a refugiat mai întâi la Făgăraş, apoi la Sibiu şi, în cele din urmă, în Bucureşti.
Deşi dobândise multă experienţă în salvarea de vieţi umane şi îngrijirea răniţilor în ambele războaie mondiale, precum şi în urmărirea felului cum se comportă organismul uman la viteze mari, generalul Apostol n-a corespuns exigenţelor ideologice ale dictaturii proletare. Pensionat la 55 de ani şi „ţinut la sol” de noii conducători ai ţării, neobositul spirit de pionier şi-a dedicat timpul scrisului şi cercetării istoriei medicinei, numismaticii. A sprijinit înfiinţarea Muzeului de Istoria Medicinei şi Farmaciei „Victor Gomoiu” din Craiova. S-a stins din viaţă la 7 ianuarie 1980, la Bucureşti, unde se odihneşte alături de soţie în Cimitirul Bellu. Societatea de Medicină Aeronautică din România a creat un premiu care-i poartă numele, acordat pentru cea mai bună lucrare publicată de un tânăr până în 35 de ani.
Pe vremea când tânărul căpitan a descins în Zălau, oraşul număra 8806 de locuitori, dintre care 1306 români, 7320 maghiari şi 180 evrei („Cultura poporului”, nr. 103 din 26 martie 1925, pag. 1). Reporterul „ad-hoc” a făcut inventarul edificiilor:
„O piaţă, piaţa Mihai Viteazul, în mijlocul căreia se ridică ca o subliniere a vremurilor actuale măreaţa statu[i]e a «bo[i]erului» Wesselény, care în fine se hotăreşte să coboare de pe jilţul său să dea ascultare ţăranului, sclavului său de odinioară [sic!]. Piaţa e înconjurată de case frumoase, bine întreţinute: prefectura, consilieratul agricol, administraţia financiară, cinema Carol, cafeneaua şi restaurantul «Transilvania», locul de întâlnire al funcţionărimei, al regăţenilor şi ofiţerilor plictisiţi, unde poţi citi «Dimineaţa» şi «Universul».”
Probabil că tot aici a răsfoit şi publicaţiile locale: „Meseşul”, gazetă culturală şi informativă „bine redactată”; „Sălajul”, „foaie care publică şi documente istorice şi articole bune”; „Gazeta de Duminică” de la Şimleul Silvaniei, o „gazetă politică independentă(?)”, „căutată… zic unii… pentru ştiri de senzaţie”.
Amintindu-ne de găselniţa recentă a unui ministru de finanţe, ca orice bacşiş să fie trecut pe bonul fiscal şi impozitat separat, să remarcăm faptul că în vitrina restaurantului era afişat la vedere („scotea ochii”) un carton bilingv cu lămuriri: „Sistem de bacşiş / Borravaló rendszer”: socotit de ofiţer drept un „sistem destul de costisitor”.
Medicul oltean a prins o primăvară mohorâtă, cu vreme friguroasă:
„Târgul e sărac, fără nici un colorit deosebit, se observă criza financiară. Sătenii vând cartofi, ceapă, lapte şi produsele laptelui, ouă, mere. Printre ceapă şi cartofi, se strecoară cu pretenţie tăvi pline, cu ghiocei albi şi zambile sfioase.”
La recrutare s-au prezentat 339 tineri români născuţi în 1904. Pe atunci, plasa Zălau cuprindea 36.496 de locuitori: 24.373 români, 11.035 unguri, 750 evrei, 338 alte neamuri (slovaci, şvabi etc.) Nici unul nu suferea de boli venerice şi unul singur avea guşă. Erau feciori curaţi, frumoşi, bine dezvoltaţi. Cei mai înalţi – din secretariatele Bucium şi Mirşid – au măsurat 1,81 m, iar cel mai lat în piept – 100 cm perimetru toracic – era din Unguraş. Din punct de vedere intelectual, Odysseus Apostol i-a găsit necorespunzători, slabi pregătiţi: „Nu ştiu anul naşterei, nu ştiu câte clase au urmat la şcoală, nu ştiu de ce naţie sunt şi nici de ce religie, memoria slabă!”
Din Zălau, comisia s-a mutat în Jibău („Cultura poporului”, nr. 109 din 7 mai 1925, pag. 1). A fost întâmpinată cu cântece, cu lăutari şi cu drapel la recrutare. Ca să-şi facă un pic de curaj sau ca să câştige cât mai multă voce, flăcăii gustaseră înainte o ţâră de pălincă, spre dezolarea strategului-şef al luptei împotriva alcoolului.
Doctorul a examinat aici 330 români, tineri născuţi tot în 1904 şi a observat că băieţii sunt mai curaţi decât cei examinaţi în plasa Zălau, dar asta nu i-a ferit de maladii, mai ales de BTS-uri, paraziţi sau boli molipsitoare: „Am găsit 8 cu sifilis, 1 cu trahom, 1 guşe şi vreo 4 cu râ[i]e. Foarte mulţi debili şi cu afecţiuni incipilute [sic!] de tuberculoză, în special cei căsătoriţi de curând.” Tinerii de pe Valea Someşului şi din împrejurimi s-au arătat mai voinici: „Talia maximă a fost 182 cm în secretariatul Creaca. Talia minimă 140 cm în Cuceu. Perimetrul toracic maxim 98 cm, în Jibou, iar cel minimum 71 cm, în Năpradea.”
Jumătate din ei, 161 la număr, erau analfabeţi. Acesta a fost ghinionul lui Ioan Nădişan, conţopist la notarul din Domnin, cu un scris caligrafic de excepţie, foarte preţuit în administraţia locală. Aba Székely, şeful său şi avocatul Aurel Heţco se înţeleseseră cu medicul recrutor ca tânărul să fie amânat cu un an, cu diagnosticul „endocardită reumatismală”, boală pe care „scriitorul de la Primărie” n-o avea. Dar maiorul Aurel Rauscher a observat cât de frumos fuseseră întocmite tabelele de recensământ şi a intervenit. Redăm aici fragmentul respectiv, ca să evidenţiem talentul narativ al omului născut şi crescut într-o familie de oameni simpli, ţărani din Bârsa:
„- Domnule notar! Cine a lucrat tabelele de recensământ? Notarul a răspuns: – Scriitorul meu. – Cine-i acest scriitor şi cum îl cheamă? – şi notarul m-a arătat cu mâna şi a zis: – Uite-l, ăsta este! Eu eram în faţa medicului recrutor în pielea goală şi medicul se străduia şi se chinuia să-mi găsească un nou diagnostic pentru amânare sau chiar scutire. Atunci maiorul m-a chemat la el în faţa comisiei de recrutare şi m-a întrebat dacă eu am scris tabelele de recensământ şi eu am răspuns: – Da, eu le-am întocmit. El, cam neîncrezător, mi-a întins un toc, mi-a dat o hârtie albă şi mi-a zis: – Scrie aici ce-ţi dictez eu! Mi-a dictat câteva cuvinte. A luat hârtia şi a confruntat scrisul cu cel din tabele. A zâmbit şi s-a întors către colonel – era Comandantul Centrului de Recrutare şi Preşedintele Comisiei – şi i-a zis: – Acesta este al nostru, Domnule Colonel! – Aşa să fie! – a răspuns colonelul şi m-a oprit în faţa lui.”
Odysseus Apostol a rămas tablou, pentru că hotărârea fusese luată fără să i se ceară avizul. Tocmai îşi bătea capul cum să scornească „un alt diagnostic bine potrivit” şi să le facă pe plac notarului şi pretorului. Dar colonelul l-a fulgerat cu o privire cruntă şi autoritară şi l-a lăsat fără replică: „Pe acesta îl recrutăm numai noi, fără de doctori! Tu, doctore, recrutează-i pe ceilalţi!”
Ce să faci, ordinul se execută, nu se discută!
Degeaba s-au străduit şi unii, şi alţii. Maiorul l-a luat pe tânăr şi l-a avertizat: „Dacă mai încerci ceva să scapi de noi, te voi trimite în Basarabia pe malul Nistrului la grăniceri şi n-ai să vezi fetele timp de trei ani.”
Aşa că, vreme de doi ani, cu începere din 1 martie 1926, Ioan Nădişan s-a mutat din „cancelarie” într-un birou al cazărmii din Zălau. A primit ca arvună aproape 5.000 de lei, pe care i-a dus acasă, ca părinţii să-şi cumpere nişte vite de lucru. Cum l-a prins ploaia în pădure şi a ajuns acasă pe înserate, ud şi jupuit de mărăcini, taică-său a crezut că a dezertat şi a prădat pe cine ştie cine. Abia când l-a însoţit înapoi la târgul din Zalău s-a liniştit şi s-a bucurat că i-a ajutat Dumnezeu. Cine doreşte să afle mai multe despre activitatea din cercul militar sălăjean să parcurgă capitolul al XVI-lea, dar să-şi facă timp şi de celelalte, pentru că lectura îl va acapara.
Astfel s-au întâlnit viitorul general de aviaţie şi scribul memorialist la primăria Jiboului (azi, sediul poliţiei locale), iar un ofiţer superior care a pus interesele ţării mai presus decât cele ale momentului le-a îndreptat vieţile pe nişte căi nebănuite de nici unul dintre ei şi a transformat episodul fugii de recrutare într-o pagină de istorie anecdotică a Ţării Silvaniei.

Györfi-Deák György
(articol publicat în ultimul număr al revistei
“Caiete Silvane”)