Despre veteranii de război. Spre aducere aminte.

Dănuţ Pop

Ziua de 29 aprilie este una specială, în care sunt sărbătoriţi veteranii de război, eroii noştri. La 29 aprilie 1902, regele Carol I a instituit acest titlu pentru luptătorii din războiul de independenţă din 1877-1878. Se împlinesc 118 ani de atunci. Se împlinesc, tot acum, 75 de ani de la încheierea ultimului război mondial şi trei decenii de când a luat fiinţă Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război.
Întorşi de pe front, întregi sau schilodiţi pentru totdeauna, mulţi dintre veteranii ultimului război au suferit în anii regimului comunist mari nedreptăţi. Erau socotiţi eroi doar cei care luptaseră pe frontul de vest, după 23 august 1944, calitatea de veteran nefiindu-le recunoscută şi celor care luptaseră pe frontul de răsărit, împotriva Uniunii Sovietice. Şi situaţia aceasta, îngrozitor de dureroasă pentru atât de mulţi, a durat mai bine de 40 de ani!
După decembrie 1989, lucrurile se vor schimba, treptat, în bine. Va lua fiinţă Asociaţia Naţională a Veteranilor de Război. Vor fi promulgate legi şi alte acte normative care să vină în sprijinul tuturor veteranilor, indiferent de frontul pe care au luptat. Şi vor fi sărbătoriţi, din nou, de Ziua Înălţării Domnului.
Totuşi, abia în anul 2007, prin Hotărârea Guvernul României nr. 1222, s-a decis ca în fiecare an, la data de 29 aprilie, în amintirea actului regelui Carol I, să se sărbătorească „Ziua Veteranilor de Război”.
Instituirea unei zile oficiale doar pentru ei, „în semn de recunoaştere a meritelor acestora pe câmpurile de luptă pentru apărarea independenţei, suveranităţii, integrităţii teritoriale şi a intereselor României”, urmând exemplul multor state membre NATO şi a Uniunii Europene, a reprezentat o justificată reparaţie, deoarece prin lupta şi jertfa lor românii şi-au plătit dreptul de a fiinţa într-o ţară liberă.
Anul trecut, scriam aici despre emoţia întâlnirii cu ei, tot mai puţini cu fiecare an, despre deosebita lor frumuseţe, despre eroismul lor şi al celor rămaşi acasă, în sărăcie şi nevoi, femei singure ori copii ai nimănui, precum şi despre eforturile făcute de multe comunităţi locale pentru ca amintirea eroilor lor să dăinuie în veci.
Mai erau în viaţă în Sălaj, anul trecut, 24 veterani de război, mulţi netransportabili. Acum nu mai sunt decât 14! Dar noi nu trebuie să-i uităm vreodată. Pentru că noi sărbătorim, de fapt, eroismul lor, al celor ce sunt şi al celor care nu mai sunt, lupta lor pentru dreptatea neamului şi întregirea patriei ciopârţite din toate părţile în 1940.
Îmi amintesc bine ceea ce îmi povestea badea Nicolae, vecinul meu, întors, din fericire întreg, de pe front. Foamea îndurată pe frontul de est revenea în amintirile lui mereu şi mereu, mai des chiar decât luptele purtate. Parcă văd şi eu acele coji de cartofi ori alte resturi de mâncare, pe care, îmi spunea, le căutau inclusiv în grămezile de gunoi. Mi-a spus şi de frigul îndurat acolo. De nemţi şi de ruşi. De camaraderie sau de lipsa acesteia. De frica de moarte şi de instinctul de supravieţuire. De curaj şi laşitate. Cred că a fost singurul om din sat care nu s-a înscris în colectiv, în ciuda tuturor presiunilor la care a fost supus. Pentru că a văzut cu ochii lui, pe câmpiile nesfârşite ale Rusiei, ce a însemnat comunismul. Pentru că ştia!
Şi în arhivele noastre se păstrează câteva documente referitoare la eroii din Sălaj, la luptele purtate şi suferinţele îndurate de ei. Sunt pagini scrise de unii dintre cei norocoşi, chiar invalizi sau răniţi, dar întorşi acasă, aşa cum le-au putut scrie şi aşa cum şi-au amintit. Desigur, cele mai multe se referă la perioada de după 23 august 1944. Sunt însă, printre ele, şi referiri la ce a fost mai devreme, înainte şi după dictatul din august 1940, sau la luptele purtate ani de zile în imensitatea Rusiei.
După dictat, armatele române s-au retras pe noua frontieră. Sălajul a rămas în întregime în teritoriul cedat Ungariei. Mulţi dintre ostaşii români erau din zonă, aveau familii aici, pe care nu le puteau abandona. Dar alţii au urmat armata română în retragere. „Eu fiind necăsătorit, deşi aveam tată şi încă fraţi şi surori, m-am hotărât să plec cu armata Română, să pui mâna în aceste grele împrejurări”, spunea unul dintre ei. Era întărit în convingerea că face bine şi de cuvintele comandantului lui de regiment, la urcarea în trenul retragerii, la Suplacu de Barcău: „Fraţi români, care aţi căzut în teritoriul cedat vremelnic Ungariei nu vă descurajaţi şi să aveţi încredere că noi vă vom elibera din nou”. Eroul nostru a luptat pe front, iar la 29 septembrie 1944 a fost rănit grav, pierzându-şi piciorul drept. Dar era din nou acasă, în Transilvania lui.
Alţii, încorporaţi forţat în armata maghiară, au părăsit-o când şi cum s-a putut. Dus în armată în octombrie 1941, la o unitate din Budapesta, un alt erou declara că a primit un concediu de 20 de zile, în iunie 1942, urmând să fie apoi trimis pe front în URSS. Dar, „nu m-am mai întors în armată şi am trecut frontiera în România, ca refugiat. Ajuns în Turda am fost trimis la Batalionul 7 vânători de munte”. Sfârşitul războiului l-a găsit, cu unitatea sa, lângă Bratislava.
Un altul, descria astfel o luptă la care a luat parte în aprilie 1945: „trăgeau nemţii, trăgeam şi noi de parcă roşise cerul de atâta foc şi nu mai auzeam nimic din cauza exploziilor, în cursul acelei zile nu am putut să stăm să mâncăm, flămânzi şi însetaţi am rezistat, dar au căzut mulţi”. Bolnav, epuizat de luptă şi udat de o ploaie rece, „turnată cu găleata”, lăsat de armata lui în grija unor cehi de omenie, unde s-a întremat cât de cât şi unde îl prinde sfârşitul războiului, va ajunge până la urmă „în Turda, pe jos” şi apoi acasă, în Sălajul lui drag. L-am cunoscut bine pe badea Teofil şi ştiu că a rămas surd din acea ultimă luptă evocată.
Eroii noştri vorbesc în cuvinte simple despre grozăvia războiului, despre camarazii lor morţi, îngropaţi la repezeală, despre răniţii grav, oameni ce au rămas surzi, orbi, cu braţele sau picioarele amputate. Retrăiesc momentele de cumpănă, atât de multe, care i-au marcat pe veci, dar şi mila şi compasiunea: „am găsit răniţi de-ai lor fără mâini sau picioare care nu s-au putut retrage şi se ruga de noi să nu-i omorâm că au şi ei familie şi copii acasă şi ne ruga să le dăm apă să bea”. Nu pot uita, nicidecum, rachetele vestitoare de porniri la atac, mitralierele, puştile mitraliere, ZB-urile, brandurile ce împroaşcau pretutindeni foc şi moarte, tunurile, katiuşele, avioanele în picaj, tancurile, camioanele, căruţele…
Ne dezvăluie ce s-a întâmplat la sfârşitul războiului, care i-a găsit atât de departe de casă. „Ziua de 9 mai 1945 a produs cea mai mare bucurie în rândul tuturor soldaţilor, indiferent că erau români, ruşi sau nemţi. Ţin minte că atât noi, cât şi nemţii am început să tragem cu armele în sus când am aflat că războiul a luat sfârşit. La reîntoarcerea în patrie am defilat prin fiecare oraş prin care am trecut, inclusiv pe sub arcul de triumf din Bucureşti. La 18 august 1945 am fost lăsat la vatră, reîntorcându-mă în comuna natală”, spune unul dintre eroii noştri.
Nu toţi au avut norocul lui. Bunicul soţiei mele s-a întors acasă abia în septembrie 1948. La plecarea pe front, în 1942, fetiţa lui avea doar şase săptămâni. La întoarcerea din prizonierat, ea avea deja şase ani. O poezie, pe care a învăţat-o şi o ştie şi astăzi, are următoarele versuri: „Tăticul meu a plecat la război / Şi mult plâns şi jale a fost în casă la noi / Mama plângea oftând din greu, după tăticul meu / Lacrimi şiroaie îi curgeau pe obraz / Of, soţul meu, te duci, mă laşi? / Iar eu rămân aici cu o mică copilă / Şi cui o să-i fie acum de noi milă?”. Poezia, atât de tristă, se încheie totuşi într-o notă optimistă: „Prizonierii se reîntorc acasă mereu / Cu ei va veni şi tăticul meu!”. El a venit, dar nu şi fratele lui, după care au rămas orfani doi copii. Multe, prea multe alte familii au cunoscut durerea: „Noi am fost patru fraţi, dintre care doi fraţi ne-am întors, iar ceilalţi au căzut pe front. Din care durerea tot este între noi. Am fost copii orfani”.
Toţi aceştia, vii sau morţi, cărora le datorăm tot ceea ce avem astăzi, mai au nevoie doar să le păstrăm amintirea şi să-i onorăm „cu tăcerea adâncă a reculegerii noastre”.

Alte articole

2 Thoughts to “Despre veteranii de război. Spre aducere aminte.”

  1. I.C.

    Foarte frumos, dar ați uitat să informați că „patria recunoscătoare” le dă o indemnizație de 600 lei.
    Lor de ce nu li s-a dat „pensie specială”, ca milițienilor de 45 de ani care au frecat scaunul biroului? Că sînt puțini și nu trebuie mulți bani.

    1. Anonim

      Correct, un veteran de razboi un primeste nici in 10 ani suma pe care o lepra de pensionar militar o ia lunar, 75.000 lei. Iata „cinstirea” acestui regim putrad si corupt !

Leave a Comment