Comunitatea pierdută. Plecarea evreilor din Sălaj

Conform recensământului efectuat în anul 1930, în localităţile judeţului Sălaj trăiau 13.380 evrei, ceea ce însemna cam 4% din totalul populaţiei. Cei mai mulţi locuiau în oraşe, reprezentând 13,4% din totalul populaţiei urbane. În Carei, parte a Sălajului atunci, erau 2.324, în Şimleu Silvaniei, 1.526, iar în Zalău, 411 evrei. Alte mari comunităţi evreieşti se găseau în Valea lui Mihai (1.438), Tăşnad (792), Jibou (638), Cehu Silvaniei (551), Crasna (418) şi Nuşfalău (214). În preajma războiului, la 1 iulie 1939, numărul evreilor sălăjeni ajunge la 14.890, ce însemna tot cam 4% din totalul populaţiei Sălajului, acum de peste 370.000 locuitori.
Depăşind izolaţionismul tradiţional, evreii participă din plin, în întreaga perioadă interbelică, la viaţa societăţii. Tipografii evreieşti sunt semnalate în Carei, Şimleu Silvaniei, Valea lui Mihai, Tăşnad ş.a. Şcolile lor confesionale au rezultate bune, iar învăţătorii evrei nu refuză, după realizarea României Mari, depunerea jurămintelor şi examenelor cerute. Pe lângă organizaţiile sioniste, din care mulţi făceau parte („Federaţia evreilor ardeleni”, „Uniunea Naţională a Evreilor din Transilvania” etc.), ei înfiinţează o serie de alte organizaţii, cu scop filantropic, dar şi cu caracter cultural-religios, cum erau „Reuniunea Fetelor Evree”, Zalău, 1924, „Reuniunea Femeilor Izraelite”, Şimleu Silvaniei, 1930, ori „Societatea de ocrotire a evreilor orfani”, Zalău, filială a celei din Cluj. Comunităţile îşi administrează singure şcolile, sinagogile, cimitirele, băile rituale, aşezămintele de tot felul.
Viaţa lor culturală este bogată, ilustrată de numeroase spectacole de teatru, poezie, cântece sau serate artistice. Se remarcă prin susţinerea financiară a unor acţiuni culturale organizate pe plan local. Contribuie, cu sume însemnate, la ridicarea unor monumente sau la fondul de înzestrare a armatei. Oferă, nu de puţine ori, ajutoare unor copii orfani, familii sărace şi celor loviţi de calamităţi naturale.
De fapt, Sălajul întreg a fost, în perioada dintre cele două războaie mondiale, datorită numărului mare de minoritari ce locuiau aici, o zonă de confluenţă, de autentic pluralism cultural şi nici nu semăna prea mult cu cel de azi. După reforma administrativă din anul 1925, cu o suprafaţă de 5.191 km2 şi o populaţie de cca. 350.000 locuitori, este printre judeţele cele mai mari din România întregită la 1918. Pe când astăzi, cu 3.864 km2 şi nici 220.000 locuitori, este unul dintre cele mai mici!


Majoritatea populaţiei era şi atunci românească. Dar sunt aici, pe lângă maghiari, mult mai mulţi germani, evrei şi alte naţionalităţi. Pentru că statul român a asigurat, după unire, tuturor minorităţilor condiţii favorabile de dezvoltare. Ele au biblioteci, o presă bogată, tipografii şi reuniuni culturale şi se îngrijesc de sănătatea tineretului şi a familiei, de apărarea propriei credinţe.
Dar a venit anul 1940 şi dictatul de la Viena, ocupaţia ungară în jumătate de Transilvanie, morţii de la Treznea, Ip şi din atâtea alte localităţi din teritoriul cedat. Români, dar şi evrei. Antisemitismul şi măsurile discriminatorii devin politică de stat în Ungaria horthystă, culminând în mai 1944, într-o vreme în care devenise evident că Germania pierde războiul, cu „strângerea tuturor evreilor din Ardealul de Nord în ghettouri şi deportarea lor în lagărul morţii de la Auschwitz”.
Despre deportarea evreilor din Transilvania aflată sub ocupaţie maghiară, în primăvara lui 1944, s-a scris, pe bună dreptate, mult. Şi se va mai scrie, cu multă durere în suflete, şi de acum înainte. Doar din lagărul de la Cehei, aflat în vecinătatea oraşului Şimleu Silvaniei, au plecat pe drumul fără de întoarcere peste 8.000 de evrei sălăjeni. Trebuie spus însă că judeţul revenise după dictat la suprafaţa de dinainte de reforma administrativă, cu o populaţie redusă corespunzător. Evreii din Valea lui Mihai ori Carei nu mai sunt consideraţi sălăjeni, nu mai sunt cuprinşi în acest număr. Ei sunt concentraţi în ghetoul de la Oradea (total internaţi aici, 28.000 evrei) şi cel din Satu Mare (total internaţi aici, 18.800 evrei) şi deportaţi de acolo. Apoi, nu trebuie uitat că foarte mulţi bărbaţi evrei fuseseră deja trimişi la munci forţate, copiii şi soţiile lor rămânând fără vreun ajutor în faţa abuzurilor autorităţilor.
Să ne aducem aminte şi cu ce s-au confruntat evreii înainte şi după ce ajung la Cehei: brutalitatea extremă a celor care i-au ridicat din case, confiscarea bunurilor de valoare, percheziţiile corporale, bătăile cu patul armei, bastoane de cauciuc sau cu bâte, dormitul sub cerul liber, în ploaie şi vânt, apa de băut infestată cu colibacili, înfometarea sistematică, refuzul oricărei asistenţe medicale, inclusiv pentru gravide, nou-născuţi ori copii mici, supunerea la munci batjocoritoare, torturi inimaginabile, violuri ș.a.
La sfârşitul lunii mai 1944 a început deportarea spre Auschwitz. Îmbarcarea s-a făcut noaptea, pentru ca locuitorii români din Cehei, care nu de puţine ori au reuşit să înşele vigilenţa jandarmilor din pază şi să arunce alimente peste gard celor închişi, să nu poată vedea ce se petrece acolo şi să intervină. Şi iarăşi bătăi, percheziţii, confiscări de bunuri. Apoi, înghesuirea în vagoane de marfă, fără apă, fără hrană, fără toalete. Cei mai mulţi sunt bolnavi şi epuizaţi fizic încă înainte de plecare, de aceea, ajunşi „la Auschwitz, majoritatea absolută nu mai erau apţi de muncă şi au fost trimişi direct la camerele de gazare”. Că au fost duşi toţi evreii sălăjeni, în cele trei transporturi de la Cehei, că a fost o deportare generală, că nu s-a ţinut cont nici de sex, nici de vârstă, nici de starea lor de sănătate, ne-o arată şi faptul că inclusiv cei care beneficiau de scutire de la aplicarea legilor rasiale, şi nu erau puţini, au fost deportaţi!
După război, în întregul judeţ, se poate vorbi despre foarte puţine suflete care s-au întors acasă. Documentele ne arată, în 1948, mai puţin de 2.000 de evrei. Puţini dintre aceştia vin din lagăre, mulţi sosesc aici din Bucovina sovietică. Oricum, numărul lor este foarte mic raportat la cei aproape 15.000 de evrei sălăjeni de dinainte de război. Pentru că la acest număr trebuie să ne raportăm de această dată, judeţul având iarăşi în componenţă plăşile Valea lui Mihai şi Carei, unde se întorc cei mai mulţi. De pildă, în plasa Carei sunt acum circa 500 de suflete, în Valea lui Mihai, 250. Totalul, conform unei statistici regăsite între documentele de arhivă, era de doar 1.650 de evrei în tot judeţul, la o populaţie de peste 370.000 locuitori. În Şimleu Silvaniei erau consemnaţi 320 evrei, în Zalău, 210, în Cehu Silvaniei, 80. Însă în Chichişa, satul meu natal, unde la 1930 erau consemnaţi 27 de evrei, nu s-a mai întors niciunul. După ei, au rămas doar câteva pietre de mormânt, într-un cimitir părăsit, aproape de biserica veche din centru. La fel ca în foarte multe alte localităţi sălăjene. Dar ei încă trăiesc în amintirea oamenilor în vârstă. Mama, deşi avea doar câţiva ani când vecinii ei evrei au fost deportaţi, îşi aminteşte bine de locuinţele lor, îmbrăcămintea lor curată, jucăriile şi jocurile copiilor lor.
Dar iată că, foarte curând, şi cei care au venit acasă, supravieţuind războiului şi deportării, pleacă, rând pe rând, de aici. De ce pleacă şi acei puţini evrei, de ce nu mai sunt mulţi evrei în Sălaj? Aşa m-au întrebat şi copiii mei: „Tati, am citit atât de mult despre evrei, ştim bine ce s-a petrecut în anii războiului mondial, ce au avut de îndurat, ne-ai spus şi tu, am fost la Auschwitz, am fost în cimitirele lor din Zalău şi Chichişa, ştim că au venit foarte puţini înapoi, dar de ce au plecat şi cei reîntorşi aici?”
Pe baza câtorva documente de arhivă, păstrate de Serviciul Judeţean Sălaj al Arhivelor Naţionale, încerc să ofer un răspuns la această întrebare. Trebuie însă precizat, de la început, că documentele sunt puţine şi oferă doar punctul de vedere al partidului comunist. De aceea şi răspunsul nostru va putea fi, în baza unor cercetări viitoare, completat.
23 august 1944 are, pentru „evreii reîntorşi din ghearele morţii”, „o însemnătate covârşitoare pentru că alături de popoarele conlocuitoare ne-am eliberat şi noi de sub jugul fascist, ba chiar revenirea cât mai grabnică a celor din lagărele germane se datoreşte în mare măsură tot actului din această zi”. Reîntoarcerea la viaţa de dinainte de război, dorită de toţi, nu mai este însă posibilă. Judeţele eliberate în toamna anului 1944 ajung sub administraţie sovietică, iar în martie 1945 se instaurează guvernul Petru Groza, controlat de comunişti. Toate măsurile luate de acum înainte, reforma agrară, naţionalizarea etc., îi afectează şi pe evrei. Speranţele lor în „democraţie, libertate şi progres” încep să se năruie.
Dar la trei ani după încheierea celui mai devastator război din istorie, pe harta lumii reapare statul Israel. Despre acest moment istoric „Graiul Sălajului”, singurul săptămânal de limba română din judeţ, scria doar atât: „TEL AVIV: În cursul după amiezii de vineri (14 mai 1948, n.n.) câteva ore înainte de încetarea mandatului Britanic asupra Palestinei, Agenţia Evreească a proclamat în cursul unei solemnităţi ce a avut loc la TEL AVIV statul evreesc”.
Curând, spre Israel va începe o emigrare masivă a evreilor de pretutindeni. Printre ei se află şi puţinii evrei din judeţ. Cum s-a petrecut acest proces, câţi evrei au plecat din Sălaj în anii imediat următori proclamării noului stat, ce motive au invocat, sunt alte câteva întrebări, în strânsă legătură cu cea dintâi, la care vom încerca să răspundem folosindu-ne de documentele amintite.
Să începem cu o prezentare a situaţiei locuitorilor evrei, aşa cum este consemnată într-un document de la începutul anului 1949: „Deşi înainte de anul 1944 judeţul Sălaj număra un număr important de familii, acest număr s-a micşorat după anul 1945 prin neîntoarcerea din deportare decât a unui număr foarte redus, aproximativ 2000 suflete în întreg judeţul (…) Centre mai importante cu evrei avem în oraşele Carei, Şimleu Silvaniei, Valea lui Mihai, iar centre de o mai mică importanţă avem în Zalău, Tăşnad, Crasna, Cehu Silvaniei, Jibou şi Ulmeni (…) Marea majoritate a evreimii se compune dintr-o pătură mic burgheză/mici comercianţi/mici meseriaşi, funcţionari şi intelectuali (…) Reacţiunea evreească, deşi avem un număr redus de evrei, totuşi există. Am avut un număr destul de mare de moşieri cari au fost ridicaţi cu actul din Martie a.c., au mai rămas reacţionari care se manifestă la fel ca reacţiunea neevreiască. Evreimea vede perspectivele sale, vede că are drepturi ca orice alt cetăţean al ţării. Cu toate astea o parte încă şi astăzi umblă pe la toate uşile pentru a se interesa de emigrare…”.
Puţin mai târziu, într-un raport al comitetului judeţean de partid Sălaj, din 3 aprilie 1950, se scria că: „Problema cea mai serioasă în judeţ o reprezintă problema evreiască, emigrările în Palestina”. Cum şi de ce a devenit aceasta atât de serioasă, într-un timp aşa de scurt, încât partidul să îi dedice un întreg raport special?
Conform documentului menţionat, primele cereri de emigrare au fost depuse în 1949, când au solicitat plecarea „câţiva preoţi şi bătrâni”, după obţinerea vizei plecând efectiv circa 25 persoane. A fost doar începutul, deoarece din acel moment s-a răspândit pretutindeni între evrei vestea că „aceasta este deja linia Guvernului şi că toate autorităţile au primit dispoziţiuni să sprijine emigrările”. Iar faptul că organizaţia lor a încercat să se opună plecărilor, prin „munca de lămurire”, nu a dus decât la creşterea ostilităţii evreilor faţă de aceasta, cei mai mulţi începând să-i considere pe membrii Comitetului Democrat Evreiesc „duşmani ai lor şi ai Statului Evreesc”.
Din decembrie 1949 începând, cererile de plecare au venit ca o avalanşă. În câteva luni, s-a ajuns în situaţia „că în afară de câţiva tovarăşi adevăraţi democraţi şi câţiva care au interese familiale de a nu pleca, restul au tendinţa de a pleca”. Mai exact, din cei circa 2.000 de evrei sălăjeni, „numărul acelor care au tendinţa de a pleca este 88%. Numărul celor care nu voiesc a pleca cca. 250 suflete”.
Mai întâi să vedem cine sunt cei care cer să emigreze. Primii amintiţi sunt evreii care se află sub „influenţa mistico-religioasă, care nu vor să lucreze sâmbăta şi nu se încadrează în producţie”. Urmează cei care au sosit din Bucovina, „nevoind să muncească sub regimul sovietic şi au venit în ţara noastră numai ca să plece mai departe”. Apoi, sunt „foştii exploatatori, care plâng după situaţia lor din trecut şi nu vor să-şi găsească rostul aici”. Menţionaţi sunt şi „cei care au familie şi rude acolo”, cu precizarea, totuşi, că „acest motiv îl invocă majoritatea”.
Ca motive invocate pentru plecare sunt folosite şi „diferite manifestări şovine, anti-Semite”: „la cooperativa de tâmplărie din Valea lui Mihai, un tovarăş evreu, mic meseriaş, fiind exclus din cooperaţie, a doua zi şi-a făcut cererea; referentul cultural de la plasa Carei, tov. Weisz, membru de partid, fiind mutat în interes de serviciu şi politic a spus că este persecutat fiindcă este evreu, mai bine ar merge în Palestina; la Jibou, la o serbare culturală în cadrul Căminului cultural, a fost pălmuită o evreică de soţia unui CFR-ist, cazul a fost sesizat miliţiei care nu a luat măsuri hotărâtoare, în urma acestui fapt 25 de familii şi-au cerut plecarea…”.
Acest raport face, cumva, din punctul de vedere al autorităţilor, o sinteză a ceea ce s-a petrecut până atunci. Sunt însă şi alte documente care ar merita citate. Iată, din acelaşi an 1950, un document referitor doar la oraşul de reşedinţă Zalău, şi care ne dezvăluie că „în oraş deja în septembrie 1948 se simţea o mare mişcare, aproape nelinişte, din partea multor evrei din localitate în legătură cu o mare emigrare în Palestina”. Primul motiv de plecare din România, legat de evreii întorşi din prizonierat, este că „doresc să ţină ritul evreesc, să nu lucreze sâmbăta”. Nu se poate face însă nimic în acest sens, arată autorii, deoarece „circumstanţele muncii sunt de aşa natură încât trebuie să lucreze toată săptămâna”. În plus, se spune tot acolo, pentru evreii reîntorşi nu este rezolvată mulţumitor nici „problema invalizilor, văduvelor sau orfanilor de război”, deoarece „în Transilvania de Nord unele arhive au fost distruse complet”, actele doveditoare lipsind. De asemenea, puţini şomeri evrei pot fi încadraţi în munca productivă, deoarece „în număr foarte mare sunt foşti comercianţi”.
A fost doar primul val de plecări. Cel mai mare. Au urmat şi altele. Doar câţiva evrei, aflaţi în funcţii de răspundere, s-au raportat pozitiv la noul regim. Ceilalţi, toţi, pleacă. Cei veniţi din Bucovina, ştiind deja ce înseamnă comunismul, ajung în Sălaj doar ca să plece mai departe. De ce ar fi schimbat o ţară comunistă cu alta? Cei de aici au simţit curând, pe propria piele, „binefacerile” noului regim.
Sărbătorile nu le sunt respectate. Reforma agrară, naţionalizarea, începutul cooperativizării mai apoi, îi lasă pe mulţi fără mijloace de trai. Oameni întreprinzători, patroni, comercianţi, ziarişti, meseriaşi, maiştri, tehnicieni, funcţionari etc., nu mai au obiectul muncii. Israelul e scăparea lor, refugiul lor, spre care merg din necesitate. Ei au nevoie de Israel, pentru că le oferă siguranţă, cum şi Israelul are nevoie de ei. Şi în vreme ce noua ţară se consolidează, şi prin contribuţia evreilor sălăjeni, România pierde. Plecările, acestea sau cele ce au urmat, spre Israel sau alte părţi ale lumii, unele plătite cu sume importante (încă din 1949-1950, arată documentele, „circulă zvonuri că activiştii cei mai devotaţi pleacă ca să dea încredere celor nehotărâţi, că Guvernul sau Uniunea Sovietică primeşte dolarii pentru fiecare om care pleacă de aici”!) vor duce, până la 1989, la dispariţia aproape completă a comunităţii.

Bibliografie:
G. Buda, Evreii din Sălaj în perioada interbelică, Lucrare de diplomă, Cluj, 1996.
V.T. Ciubăncan, Maria Ganea, I.V. Ranca, Drumul Holocaustului, Cluj-Napoca, 1995.
Democratul, an II, nr. 40 şi 51, 1946.
xxx, Minorităţile naţionale din România. 1918-1925, Bucureşti, 1995.
D. Pop, Cultură şi societate în judeţul Sălaj, Zalău, 2000.
Petri Mór, Szilágy vármegye monographiája, Budapesta, 1901-1904.
xxx, Recensământul general al populaţiei României din 27 Decembrie 1930, Bucureşti, 1938-1940.
S.J.A.N. Sălaj, Fond Comitetul Democratic Evreiesc, 1948-1950.
Ţara Silvaniei, Zalău, 1940.

Dănuţ Pop

(Articol apărut în revista Caiete Silvane)

3 Thoughts to “Comunitatea pierdută. Plecarea evreilor din Sălaj”

  1. Anonim

    poate ave;i curajul sa aborda’i si problema slovacilor

  2. Anonim

    Deportarea evreilor din Transilvania aflată sub ocupația magiarâ. Și atunci de ce este acuzată Romania, care a plătit despăgubiri uriașe, despre acest lucru?

  3. Anonim

    Eratâ” maghiară

Leave a Comment