Claudiu Bîrsan
Acum mai mulți ani, când am citit o serie de scriitori români postbelici, atenția mi-a fost atrasă în mod special de Ștefan Bănulescu, acesta reușind într-o manieră foarte originală să redea lumea Câmpiei Bărăganului din care provenea, atât în versuri cât și în volumul “Iarna bărbaților”. În ciuda faptului că nu a fost un scriitor foarte prolific, a reușit să-și construiască propriul univers literar atât în dimensiunea sa concretă cât și în dimensiunea sa mitică.
Ștefan Bănulescu a proiectat de asemenea o tetralogie, “Cartea Milionarului” (ar fi trebuit să conțină patru volume: “Cartea de la Metopolis”, “Cartea Dicomesiei”, “Sfârșit la Metopolis”, “Epilog în orașul Mavrocordat”). Din aceasta au apărut doar primul volum și fragmente din al doilea.
În “Cartea de la Metopolis” autorul zugrăvește un topos determinat de orașele Metopolis, Dicomesia, Cetatea de Lână, Mavrocordat și de Insula Cailor, de o parte și de alta a Dunării, în Dobrogea și Bărăgan. Este un topos mitic, care-și trage seva din reminiscența tradiției cosmopolite grecești, bizantine și medievale. Aparenta certitudine asupra amplasării geografice este dublată de referințe temporale ce ne duc în anii începutului de secol XX sau ai Primului Război Mondial.
Din aceste coordonate spațio-temporale se rostogolesc asupra cititorului, una după alta și întrețesându-se, povești despre oamenii locului, personaje care capătă o aură mitică. Aș spune că ele alcătuiesc un fel de Panteon local, aducând cu zeii greci. Milionarul este depozitarul tuturor acestor povești, asemenea lui Hermes – zeul mesager: așa cum zeul are sandale înaripate, Milionarul se deplasează zilnic într-o drezină, coborând în Metopolis de pe dealurile învecinate unde locuiește. Comparația cu zeii greci poate merge și mai departe: Aziz Creștinatul, proprietarul unui bac pe Dunăre, e un fel de Caron; croitorul Polider e un fel de Hefaistos, cu trăsături demiurgice; Iapa Roșie un fel de Afrodită etc.
Denumirile locurilor (Piciorul Neamțului, Bodega Armeanului, Dealul lui Feisal) sau numele personajelor (generalul Marosin, Fibula, Guldena, Gora, Wanda Walberg, Bazacopol, Havaet, Glad, Andrei Mortul, Aram Telguran, Gora, Constantin Pierdutul I-ul, Filip Lascareanu Teologul Umilitul, Aziz Creștinatul, Polider, dar chiar și anonimizații Topometrist și Femeia – paracliser) au sonorități fie cosmopolite, fie parodice, caricaturale, fie mitice, istorice. Din poveștile fiecăruia dintre ei, autorul alcătuiește o lume, compune universul unui oraș mitic, cu multe rădăcini în tradiția sa și cu puține ramificații în realitatea prezentă.
Milionarul, cel care relatează la persoana I, este depozitarul tuturor acestor povești, reprezintă de fapt depozitarul atât a memoriei afective cât și a conștiinței colective a locului, este cel care adună, reține și transmite mai departe poveștile cu apetența și ardoarea demne de marile narațiuni ale literaturii.
Metopolis-ul pare un paradis în destrămare. Din subteranele lui sunt exploatate blocurile de marmură roșie (de unde-și trage denumirea orașul), lăsând loc unor catacombe locuite de copiii nimănui. La suprafață se desfășoară un bizar comerț cu ani (oamenilor bătrâni li se cumpără ultimii ani ai vieții – în fapt niște contracte cu clauze atipice de întreținere). În fine, pe axa verticală a veșniciei, orașul nu pare a avea un destin mai promițător, atâta timp cât Femeia – paracliser, urcată în clopotniță, cade într-un somn ontologic, existențial, nemaiavând cine să tragă clopotele cu prilejul marii sărbători a orașului.
La numai câțiva ani după ce câteva mari romane latino-americane consacraseră procedeul literar al realismului magic, avem un exemplu reușit de realism magic autohton de cea mai bună calitate, în care aspectele cele mai realiste se îmbină cu elemente ce țin de tradiții și mentalități ancestrale ce vin din antichitate, trec printr-o moștenire bizantină mitică și ajung în modernitate, cu motive alegorice, sacre, fantastice, fabuloase, onirice. În acest context, comparația Metopolis – Macondo apare de la sine. La fel cu orășelul mitic columbian al lui Marquez, și Metopolis pare a-și trăi un prezent postcolonial, industrial, locuit de generali (adevărați sau falși), de comercianți mărunți, de afaceriști veroși, de mici șarlatani, magicieni, de artiști ambulanți etc., prezent care-l apropie de apusul gloriei.
De la noi, aș compara romanul cu scrieri ale lui Fănuș Neagu (poveștile din apropiata Baltă a Brăilei), Panait Istrati sau DR Popescu. Altfel, păcat că autorul nu a mai apucat să-și ducă tetralogia la bun sfârșit; ar fi fost un demers unic și original în literatura noastră.
“…îl zăresc pe croitor în această amiază de vară, din fotoliul meu de tablă și din locul unde mi-am oprit drezina: lucrează la fel ca în zilele lui fericite și barbare, stă în fața casei lui, pe malul fluviului, și-i aud de aici mașina de cusut cum țăcăne. În pauzele pe care le face, e drept, nu-i mai aud râsul hohotitor; se zice că râde din ce în ce mai puțin, deși povești mai spune în timp ce coase…. Topometristul explică asta tot prin virtuțile zeiești ale lui Polider: era prea mare, frumos și puternic la trup, cu pletele și barba lui de profet, cu mintea prea plină de vraja poveștilor sacre pentru a putea scăpa și trece neobservat de femeile tinere și neîmblânzite ale Dicomesiei, care-l așteptau prin grâie și fugeau înainte, oprindu-i galopul cailor, rupandu-i câteodată chiar hățurile ca să-l silească să coboare pe sol și să dăruiască, din puterile trupului și minții sale frumoase, ceva și pentru însetatele și nepotolitele dicomesience, fiice ale soarelui arzător și ale pământului păgân și fără margini al câmpiei. E drept, din drezina mea, în această amiază de vară, lui Polider nu-i mai aud râsul; el stă acolo pe mal și coase; parcă sosesc până la mine și ceva frânturi de vorbe de-ale lui, risipite prin aerul de deasupra fluviului și pădurilor de sălcii și plopi; dar mai mult n-aș putea jura că văd și aud…”
“Gora și-a cumpărat trăsură cu cupeu albastru, nu mâna caii singură, era prea bătrână, avea peste optzeci de ani, își luase un vizitiu în caftan cu fireturi, trecea uneori și fluvial cu trăsura ei pe bacul lui Aziz – Creștinatul spre Cetatea de Lână. Trecea cu trăsura – nu dinadins – în trapul întins al cailor înalți arăbești, uneori chiar prin fața magaziei de piei a negustorului. Gora, cu un gest firesc, trecând pe acolo, își punea batista albă și parfumată la nas. De câteva ori negustorul a zărit-o cum trece cu trăsura prin fața magaziei lui și privea asta prostit, din ușă…”
Articol preluat, cu acordul autorului, de pe https://bibliotecaluidius.com