Românul – nemuritorul Sisif

Cred că nu sunt singurul român care și-a pus, măcar o dată în viața asta agitată și plină de bube, întrebarea de ce alții au o viață decentă și liniștită, iar noi nu reușim de 30 de ani să trăim normal. M-am plimbat, în cele câteva ieșiri pe afară, pe străzile orașelor și am tras cu ochiul la fețele oamenilor. Deși nu afișau o satisfacție abundentă și nici un zâmbet de la o ureche la cealaltă, oamenii aveau o mină liniștită, uneori chiar fericită, ceva pe fața lor îți spunea că le este bine și că trăiesc fără să fie apăsați de griji majore. Am tras cu ochiul și pe la posturile de televiziune din Polonia, Germania, Ungaria, chiar și din Bulgaria, țară catalogată din multe puncte de vedere ca fiind sub noi, ca nivel de…orice (lucru asupra căruia am dubii). Nu am văzut, și au fost seri în care am stat chiar și câte două ore în fața televizorului, păruieli politice, degringoladă și disperare. Știrile, scurte și în cea mai mare parte referitoare la chestiuni sociale, de divertisment sau culturale, parcă se fereau ca dracu de tămâie de sfera politică. Ici colo câte o știre de politică externă și aceea dacă era musai de difuzat în rest, emisiuni diverse, filme, concursuri și așa mai departe. România nu reușește, iată, indiferent dacă privești la televizor, pe fereastră sau pe stradă, să se calmeze.

Țara asta nu reușește în veci să devină o țară normală, fiind permanent anormalizată și lovită de handicapuri de toate felurile, pe toate părțile. Țara asta nu reușește iată, la trei decenii de la sângerosul Decembrie 1989, să devină ceea ce tinerii care au murit sau au rămas schilodiți în urma evenimentelor de atunci au crezut că va deveni prin sacrificiul, prin sângele lor. Conștientizați, ca să vă scuture toate frigurile, că cei care s-au născut în 1989-1990 au împlinit sau împlinesc în curând 30 de ani!  Cea mai frumoasă parte a vieții lor a trecut, așa cum și nouă, ăstora mai bătrâni, ne-au trecut bucățile acestea de viață pe care le-am primit și au trecut degeaba din nedrept de multe puncte de vedere. Nu din vina noastră  – fiecare dintre noi a învățat, s-a chinuit, a îndurat frig și foame, a îndurat nedreptăți, mizerii, bariere ce păreau de netrecut, de cei mai bătrâni ce să mai spunem – chinuiți din prima și până în ultima zi. Ce au ei și noi nu avem? Păi avem, în multe cazuri, mai multe decât mulți pe acest Pământ au. Avem mare, avem un fluviu care trece pe la picioarele țării. Avem munți, lacuri, păduri, avem codrii și o istorie care, chiar dacă nu e , în realitate, ca în manualele semi-mincinoase și ipocrite de la școală este, totuși, o istorie. Avem un trecut în care s-au pus bazele multor lucruri care în mod firesc ar fi trebuit acum să ne aducă profit și mândrie. De ce nu reușim, iată, de 30 de ani, să le asigurăm bătrânilor un trai liniștit, decent, de ce nu reușim să nu-i mai facem să tresară la fiecare gest politic, fie el oportun sau mizer, decent sau scandalos, de ce nu reușim să le spunem că un drept odată câștigat nu le va mai fi luat, din contră, vom face tot posibilul ca viețile lor să fie, așa cum e firesc după decenii de muncă, mai simplu și mai fericit?

De ce nu putem să-i facem pe cei născuți în 1990 și după aceea să creadă măcar o clipă, că și țara lor ar putea însemna o soluție, o parte dintre cele două variante care le compun marea alternativă a viitorului? De ce suntem mereu pedepsiți să privim cu ochii înlăcrimați către geamantanul care ne rânjește din pod și se scutură de praf, gata de drum, dar de drum întortocheat și greu și nu de cărări însorite de vacanță? De ce nu reușim, cei care muncim de ne spetim la patroni să câștigăm și noi un salariu decent, de ce ne ocolesc tocmai pe noi deciziile înțelepte și durabile, grija celor ajunși mari față de cei fără de care ei n-ar fi ajuns mari? Mă mistuie mereu aceste întrebări atunci când ajung, pentru câteva zile, într-o altă țară. Sigur, peste tot viața devine tot mai grea. Dar greul lor sporadic este pentru noi un mod de viață care nu se mai termină, un trai pe care îl avem de când ne știm. De ce țara asta nu se potolește o dată pentru totdeauna la un mod măcar decent, fie el și de avarie, dar care să ne confere un strop de siguranță, de pace interioară și mai ales de încredere? Ne trec viețile privind măști la televizor, privind pe stradă la figurile tot mai abătute și încercănate ale semenilor, ne trec anii și noi suntem tot mai încorsetați de semne de întrebare care nu-și găsesc nicăieri, oricât s-ar contorsiona, un răspuns liniștitor.

Bătrânii ne sunt tot mai puțini, iar cei care mai sunt dau semne că nu mai rezistă ori nu mai vor să lupte, nemaiavând pentru ce. Ne fac cu mâna de pe la porți, dar în România ceața e prea deasă ca să-i mai poată vedea cineva. Noi, ăștia mai în putere, le facem la rândul nostru cu mâna copiilor și nepoților care nu doar că nu mai pot, dar nici nu mai vor să mai creadă că România ar putea fi, așa cum e firesc, sinonim cu “acasă”. Iar noi, cei suspendați între atâtea nedumeriri și dezamăgiri, stingem lumina în case seară de seară, gândindu-ne oare ce ne mai așteaptă, în timp ce alții își fac planuri de sărbători, de weekend liniștit, de cumpărături, de vacanțe și petreceri sau pur și simplu mulțumesc în gând că au un trai decent, liniștit, conform cu așternutul pus de ei, în tinerețe.

La noi aici, într-o Românie aflată permanent în chinurile unor transformări care dau mereu un rezultat inform și amar, oamenii privesc la eterna “moțiune de cenzură” a vieții lor, pentru că România este țara în care, atunci când o licărire de speranță apare de undeva, instantaneu  o minciună, o schimbare, un eșec ori o decizie teribilă, sting scânteia și resetează butonul existenței noastre obligându-ne să trăim greutatea unui nesfârșit “început” cu stângul. Istoria ne-a învățat pe alocuri că românul e brav și curajos, că reușește aproape mereu să-și răsucească destinul chiar dacă alții i-l leagă fedeleș, recăpătându-și libertatea și încrederea în ziua de mâine. Astăzi, când chiar și cei tineri sunt, de fapt, îmbătrâniți de neîncredere și așteptare, nu mai reușim să punem corabia speranțelor pe undele întoarse ale apelor  în care ne zbatem, iată, de decenii.

Alte articole

3 Thoughts to “Românul – nemuritorul Sisif”

  1. Ioan

    Lasa domn Negoita gandurile acestea , caci Romania devene Normala , din moment ce este condusa in prezent si poate si in viitor (Doamne fereste !) , de un personaj anormal , politrucul Werner ??!!

    1. Anonim

      @ 04:55
      Ce nu înțelegi? Că tîlharul Dragnea sau ticăloasa analfabetă Dăncilă nu mai pot conduce NIMIC?

  2. Anonim

    No ,ma Ioane! Iară nu ti o dat Marie ce ti trebe? De la Gheo salutări si Johannes din nou președinte,asta ase ca sa moara dușmanii de ciuda.

Leave a Comment