Bravo? Felicitări? Lasă că ştim noi

Daniel Săuca
De la o vreme, constat că nu se mai poartă aproape deloc gesturile fireşti, normale. De pildă, să recunoşti când un om face un lucru bun şi să-i transmiţi felicitări. Sau, şi dacă nu îi transmiţi felicitări, cel puţin să accepţi acest lucru şi să nu-i bagi strâmbe ori să îl lași în pace. Pentru alte lucruri care, poate, nu au ieşit la fel de bine. Am ajuns, pare-se, la un soi de individualism feroce, fără urme sesizabile de învăţături creştine, spirituale. Mulţi, prea mulţi nu se mai pot bucura de lucrurile bune făcute de semenii lor. Au ajuns să le pară rău, să moară de ciudă când un om, ca şi ei, a reuşit ceva. Pizma, invidia, răutatea au ajuns un fel de determinantă evoluţionistă a speciei umane post-moderne (ori cum se va numi, la un moment dat, perioada aceasta, de început de mileniu). Mizeria e şi mai cumplită: chiar dacă se transmit felicitări, aprecieri, de prea multe ori acestea sunt doar aşa, de ochii lumii. „Dă bine”, de exemplu, să-l felicit pe cutare, chiar dacă eu, de fapt, urăsc acea persoană. Ori îmi pasă doar pentru „împlinirea” individualismului meu. Nu cred că sărăcia (ce înseamnă astăzi oare sărăcie faţă de mijlocul secolului 20, de pildă?) ori capitalismul (liberalismul?) sunt cauzele principale pentru această (destul de probabil) stare de fapt. Aşa cum au scris destui gânditori importanţi până acum, cauza principală, esenţială pentru care am ajuns în acest hal este pierderea legăturii cu Dumnezeu, cu sacrul, în ciuda prosperității evidente a actualei specii humanoide. Vorbim în draci despre Dumnezeu fără să aplicăm strict mai nimic din învăţăturile creştine. Poruncile au devenit, pare-se, de o acută neseriozitate chiar şi pentru cei care-şi declamă iubirea faţă de Dumnezeu pe ecranele patriei globale. În vreme ce Fericirile au ajuns producţii hollywoodiene, iar aruncatul cu pietre (rahat) sport naţional. Nu visez la o societate „de călugări”, nu mă încântă, de altfel, niciun „extremism”. Constat doar, oarecum de pe margine, aproape de „centru”, oricum pe cărări ştiute, că și ipocriziei i se pot da noi, „spectaculoase” valenţe.
(Text mai vechi, din 2010, din păcate actual. Și în această perioadă, de „căldură mare”, chiar dacă pare imposibil, merită să ne mai aducem aminte și de lucrurile serioase. Scena politică și administrativă aproape sigur nu intră într-un asemenea scenariu.)

Alte articole

Leave a Comment