A luptat în Afganistan la mijlocul anilor 80’, a făcut parte din escadrile cu rol de recuperare a piloților catapultați din avioanele lovite, iar după 1990 a devenit gardă de corp. A asigurat măsuri de protecție pentru nenumărați demnitari și celebrități din lumea filmului.
Nicolae Dogari este un om dur pentru că viața l-a făcut dur. A văzut multe și a trăit multe. L-am cunoscut pe acest om minunat prin intermediului sălăjeanului nostru, Gabriel Lavrincic. A fost de ajuns un contact, iar discuțiile mele cu veteranul de război din Afganistan s-au concretizat într-un interviu. În pofida durității, Nicolae Dogari este un om minunat, blând, cu inimă mare. Crede cu sfințenie în prietenia adevărată, necondiționată. Vorbele sunt de prisos. Vă invit să descoperiți un colțișor din lumea lui Nicolae Dogari.
Reporter: Cine este Nicolae Dogari?
Nicolae Dogari: M-am născut la Chișinău, într-o familie cu patru copii. Părinții mei erau muncitori. Am terminat școala generală, iar în acele vremuri erau bine văzuți cei care urmau școli agricole. Erau la mare căutare tractoriștii, șoferii. Așa era atunci. M-am dus, am învățat o meserie pentru că trebuia să-mi întrețin familia. Am terminat 3 ani de școală profesională în care am învățat și meseria de șofer. Era o profesie foarte căutată pentru Afganistan. Mă refer la o perioadă în care au apărut problemele între Rusia și Afganistan. Noi eram niște copii, aveam 18 ani. Toți aveam datoria de a ne apăra marea familie care în vremea aceea era Uniunea Sovietică. Se mergea în armată timp de doi ani. Țin minte că în octombrie 1984 mi-a venit hârtia pentru încadrarea în rândul armatei sovietice. În astfel de momente se făcea o petrecere foarte mare. Se știa că unii dintre acești copii nu se vor mai întoarce. Am ajuns în armată, iar ei considerau că dacă poți conduce tractorul sau camionul, cu siguranță poți conduce și tancul. Am ajuns într-un centru de pregătire unde am rămas șase luni. Acolo învățai totul. Te învățau cum să-ți calci, cum să te aranjezi, să te îmbraci. Ne-au învățat să mânuim arma, iar apoi a urmat o altă etapă. Am nimerit în aviație. Eram mecanic de luptă pentru avioane cu reacție. Pregăteam avioanele pentru luptă, asta făceam. Au fost patru escadrile, iar eu am nimerit în cea mai bună. Am fost foarte bine pregătit, făceam față la tot.
Rep.: Cum a început misiunea dumneavoastră în Afganistan?
N.D.: Noi n-am știut unde ajungem. Țin minte că erau niște zvonuri despre o escadrilă care va pleca în Afganistan. Nu credeam că urma să plecăm chiar noi. Într-o dimineață, cred că pe la ora 4,00, ne-au ridicat brusc, printr-o alarmă. Ne-au cerut să ne pregătim cu întreg echipamentul de luptă. Atunci ne-am dat seama că ceva nu este în regulă. Nu ni se spunea niciodată unde vom ajunge. Am urcat rapid în elicoptere și am pornit. Îmi amintesc că era o ceață densă, iar noi zburam deja de multă vreme. După un timp, un camarad a văzut niște munți. Am înțeles atunci că eram în locul cel mai fierbinte. Asta se întâmpla la mijlocul anilor 80’. Vă dați seama, eram practic niște copii, aveam 18 ani… Am ajuns într-un loc unde ne-au primit, ne-au instruit și ne-au prezentat ce trebuia să facem. Nu aveam dreptul să comunicăm cu nimeni, nu puteam fotografia nimic. Așa a început povestea mea în Afganistan. Aveam și sesiuni de instruire politică. Ne spuneau cine sunt aliații și cine sunt dușmanii noștri. Eram pregătiți pentru tot, pentru mușcături de șarpe, de scorpion. Ni s-a spus că poporul afgan are nevoie de pregătire, copilașii de școlarizare, să aibă locuri de muncă, școli, grădinițe etc. De multe ori, datoria noastră era să avem grijă ca autocamioanele cu provizii să ajungă cu bine la destinație, trebuia să le protejăm. Dușmanii cunoșteau foarte bine zona lor muntoasă. Intrau în munte printr-o parte și ieșeau prin alta. Foloseau relieful în avantajul lor. Cu apa era mare problemă acolo. Toți am fost la spital din cauza apei. Ne-am îmbolnăvit. Nu era apă potabilă. Primeam niște pastile pe care trebuia să le punem în apă, dar nu ne ajuta cu nimic. Tot ne-am îmbolnăvit.
Rep.: Ați fost atacat vreodată de cei pe care îi considerați dușmani?
N.D.: Eu am fost mai mult pe un aeroport care era foarte bine păzit inclusiv cu rachete. Am avut două atacuri asupra aeroportului. Au vrut să lovească pistele pentru a împiedica avioanele să mai zboare. Apoi s-a format o echipă care avea rolul de a recupera piloții din elicopterele doborâte. M-am înscris voluntar în această echipă de intervenție.
„Cel mai dureros era când așteptam scrisorile de acasă”
Rep.: Cum a fost perioada petrecută în Afganistan?
N.D.: A fost ca un vis. Nu știam cât va dura. Te bucurai dacă te trezeai a doua zi. Eram tot timpul în alertă. Cel mai dureros era când așteptam scrisorile de acasă. Pentru mine, liniștea era atunci când primeam scrisoare de acasă.
Rep.: V-ați văzut camarazi căzând în luptă?
N.D.: Da, desigur! Este greu cu acele amintiri. De câte ori se catapulta un camarad de-al nostru, dușmanii făceau tot posibilul să ajungă la el înaintea noastră. Trăgeau din toate părțile. Dacă te prindeau, șansele de a scăpa erau foarte mici mai ales pentru moldoveni, ruși sau ucrainieni. Pe alții poate că îi iertau. Toți aveam câte un glonț. Era glonțul nostru. Tot timpul îl pregăteam, îl curățam.
Rep.: Pentru ce era acest glonț, domnule Nicolae?
N.D.: Era un glonț pe care îl puteam folosi pentru a ne împușca. Îl puteam folosi înainte să ne captureze. Cei prinși erau torturați. Noi știam ce se întâmplă.
Rep.: Ce însemna tortura acolo?
N.D.: Puteau să-ți taie capul, mâinile, picioarele mai jos de genunchi și-ți scoteau limba. Te făceau o păpușă. Te aruncau undeva și treceau cu mașinile peste tine, asta făceau.
Rep.: Cât timp ați stat în Afganistan?
N.D.: Un an de zile am stat. În 1986 ne-am întors acasă. Eram înlocuiți. Veneau alții în locul nostru. Bine, noi nu le puteam spune ce îi așteaptă. Nici nu puteau fugi pentru că eram înconjurați de munți, nu aveai unde merge. Unii și-au luat zilele, s-au speriat. Auzeai un strigăt și intrai. Soldatul era agățat de ….
Rep.: Anii au trecut, visul din Afganistan s-a încheiat și v-ați întors acasă. Ce a urmat?
N.D.: Da. Anii au trecut. Noi, unii dintre camarazi, am început să ținem legătura după ce au apărut rețelele de socializare. Așa m-am întâlnit cu un camarad pe care nu l-am mai văzut de peste treizeci de ani.
Rep.: Cum ați ajuns gardă de corp?
N.D.: Mi-a fost foarte greu să mă adaptez după ce am revenit acasă. De multe ori, părinții se speriau. Uneori săream din pat, alergam prin curte….A fost greu. Simțeam că am foarte multă energie. Au apărut și filmele cu Bruce Lee. Dar, să știți că la noi era mai dur ca în filmele respective. Eram noi sau adversarii. Unul trebuia să rămână viu. Am ajuns din nou în armată, iar în cele din urmă m-am angajat într-o firmă de securitate. Era prima firmă de pază din Republica Moldova. Am rămas aici cam zece ani, iar apoi am venit în România.
Rep.: Ani de zile ați fost gardă de corp pentru mulți demnitari, chiar și pentru celebrități.
N.D.: Am păzit mulți artiști din Rusia, cântăreți veniți din străinătate. Escortam și transporturi foarte importante până în capătul Rusiei. Prin 1999 am venit în România, iar după anul 2000 am intrat într-o firmă de pază. Au fost multe personalități. A fost Steven Seagal, Dolph Lundgren și mulți alții. Au fost filmări în România, iar noi le asiguram măsurile de protecție. Pe Dolph l-am cunoscut în 1995, iar în 2010 l-am întâlnit din nou, dar în Spania. Eu sunt și arbitru internațional de arte marțiale. În 2010 am început să particip la competiții mondiale pentru gărzi de corp, iar acum sunt arbitru internațional în asemenea competiții. Să știți că nu oricine poate fi gardă de corp. Este greșit când ne gândim că garda de corp este o persoană cu ceafa lată, plină de mușchi și cu o privire fioroasă. Greșit! Garda de corp este persoana căreia, în primul rând, trebuie să-i placă această meserie, să știe ce se poate întâmpla și, dacă, Doamne ferește, trebuie să își dea viața pentru cel protejat, atunci să o facă! La noi, dacă ți-ai pierdut persoana protejată, nu te mai angajează nimeni.
Rep.: Cel puțin la exterior îmi păreți un tip dur. Dar, vorbind cu dumneavoastră mi-am dat seama că sunteți un om calm, sensibil, foarte politicos și cu un suflet bun.
N.D.: Eu sunt omul care iartă, dar nu poate uita. Încerc să fiu om, să nu fiu dușmănoș. Trebuie să fim oameni. Am umblat prin multe locuri și peste tot am lăsat loc de „Bună ziua”! Tocmai pentru asta am prieteni în toată lumea. Avem și o școală unde pregătm gărzi de corp la nivel internațional. Și acum muncesc tot într-o firmă de securitate, sunt director pentru departamentul gărzilor de corp. Da, am nenumărate titluri și distincții primite de-a lungul anilor. Noi ne dorim să facem cât mai multe cursuri de calitate pentru gărzi de corp, iar asta pentru că vremurile, credem noi, vor fi tot mai grele. Oamenii vor avea nevoie de pază și protecție.
Rep.: Cum vedeți situația actuală din Afganistan?
N.D.: Să știți că și eu am rămas uimit de ce se întâmplă acolo. Fostul meu profesor de informații politice avea o vorbă: „Afganistanul nu a fost, nu este și nu va fi cucerit niciodată!” Acolo sunt interese mari, sunt zăcăminte mari. O să fie multe lupte pentru ele. Din păcate, cei mai mulți localnici sunt îndoctrinați. Acolo, un copil de nouă ani poate ține arma în mână. Sunt lucruri pe care nu o să le înțelegem niciodată.
Rep.: Ce vă doriți de la viață, domnule Nicolae?
N.D.: Pace pe pământ și sănătate pentru toți oamenii!
foto: arhivă personală
Acel Lavrincic tot cu ambasadorul Rusiei colaborează?
După sovietici, și americanii au părăsit Afganistanul cu coada între picioare !