Cliț – o misterioasă necropolă megalitică?

Când se călătorește cu trenul de la Jibou la Dej, după ce se trece de podul de la Ciocmani, în partea dreaptă apare abruptul stâncos cunoscut ca Stanii Clițului, una dintre rezervațiile naturale spectaculoase din județul Sălaj. Ca să nu se plictisească copiii în tren, le-am povestit că ceea ce se vede sunt zidurile unei mari cetăți a ielelor (cine mă cunoaște va zâmbi cu îngăduință – este evidentă influența lui J.R.R. Tolkien) și, dacă vor privi cu atenție, vor vedea coifurile lor strălucitoare pe coama crenelată a peretelui înalt, neted ca-n palmă. Stratagema a funcționat, băieții au avut ceva de făcut și s-au distrat urmărind peisajul. În lumina înserării, există părți stâncoase care reflectă lumina Soarelui, deci afirmația nu este chiar gratuită, gen „fairy tales”. Prima dată am vizitat zona în august 2011, când prietenii ne-au dus cu mașina la Valea Clițului. Între nodul de cale ferată someșan și uimitoarea rezervație sunt 18,5 km pe șosea. De la o anumită vârstă, este un traseu prea lung pentru a fi parcurs într-o singură zi, dus-întors, cu bicicleta, așa că ne-am adunat, ne-am înghesuit într-o Dacia Nova călită și obișnuită cu „hârtoapele Sălajului”, apoi am pornit cu vânt din pupa și „căpitanul” Széll la volan într-una dintre cele mai frumoase aventuri de pe Valea Someșului. De-aia am și lăsat-o la sfârșit, să fie cireașa de pe tortul „Techerghelilor sălăjene”. Din Jibou, se trece prin Var, Surduc, până la podul de la Ciocmani, unde pe tabla indicatoare scrie (de cel puțin trei ani de zile) … Jibou – 18 km (no ho! că-s numai 13!). Peste drum de panoul buclucaș, sub poala pădurii, drumarii au postat o bornă kilometrică unde se indică, mult mai aproape de adevăr, 12 km. Nu treceți podul, renovat și acoperit cu bitum în septembrie 2012, ci mergeți tot înainte vreo 5 km și un pic, pe lângă peretele stâncos și abrupt. Șoseaua este asfaltată și în stare bună. Drumul urcă, coboară, face o buclă de la capătul căreia se vede în spate podul și un spațiu larg în lunca Someșului. De dimineață până la prânz, e umbră aici, pe drum, deci este o excursie cât se poate de potrivită prentru zilele cu temperaturi de peste 30 grade Celsius. Se pornește în zori, când aerul este încă respirabil și se călătorește plăcut până la destinație, Valea Umbrelor, care, precum o să vedeți, este un fel de răcitor natural din piatră masivă. Dar să nu ne grăbim cu povestea. La capătul buclei, când se iese din pădurice și se coboară cu două viraje scurte de pe prima terasă în lunca Someșului, apare în dreapta o exploatare abandonată de caolin. Apa a sculptat partea decopertată în forme deosebit de pitorești. Ansamblul strălucește blând și alb, de parcă solul ar fi fost suflat de pe Luna Plină, pentru a exersa, la umbra unui plop argintiu plantat la marginea drumului, serii domoale de aselenizări. Din păcate, urmele modului de coborâre și pașii astronauților au fost spălate de ploi, lăsând doar iluzia unui spațiu dintr-o altă galaxie, foarte-foarte îndepărtată. De aici încolo, abruptul ne însoțește nesmintit în dreapta drumului. Uneori alunecă terenul ori se prăbușesc copaci peste șosea. Am nimerit o zi în care, după un astfel de eveniment nedorit, drumarii încă nu făcuseră curățenie. Arborii fuseseră tăiați și făcuți bucăți, dar solul acoperea în continuare jumătate din panglica asfaltată. Gâtuitura îngreuna traficul. Mașinile treceau cu schimbul, când într-un sens, când într-altul, ca pe podul dintre Someș-Odorhei și Someș-Guruslău. Mânați de spiritul Aventurii, ne-am bucurat de evenimentul catastrofal ieșit în cale. Ne-am oprit și am coborât din autoturism ca să studiem îndeaproape impactul accidental dintre forțele naturii și antroposferă. Buza de pe care s-au prăbușit arborii și solul spânzura deasupra noastră ca o lamă știrbită de ghilotină. Cetățeano Stâncă, noi nu suntem aristrocrați cu pantalonași de mătase, ci strănepoții spirituali ai celor care au dărâmat Bastilia, au inventat balonul cu aer cald și cinematograful. Libertate, egalitate, fraternitate! „Allons enfants de la Patrie!” Peretele retezat dintr-o mișcare, perpendicular, până-n poala luncii, a meritat să fie cercetat. El cuprindea pete verzi de microfloră, dungi portocalii de ocru și, spre surprinderea noastră, inflorescențe galben-verzui de sulf. Am testat substanța cu un chibrit, ea s-a topit și a ars cu mirosul sufocant al dioxidului de sulf, deci nu există nici un dubiu asupra compoziției sale. Am fotografiat și un bonsai în mediul său natural: un scoruș de munte, numit și sorb (Sorbus aucuparia). Fructele roșii grupate în ciorchine seamănă cu cele ale călinului, dar frunzele sunt penate, ca ale oțetarului. Ne-am întors mulțumiți în mașină. Mulțimea de „descoperiri” făcute nu putea decât să fie preambulul unei aventuri de neuitat! Trenul: o soluție alternativă La Stanii Clițului și în Valea Umbrelor se poate ajunge și cu trenul. Se călătorește până în Băbeni, centrul de comună de pe malul drept al Someșului, se coboară în luncă și se trece apa cu „luntrea”. În gară, a trebuit să cumpăr și un bilet pentru bicicletă, de fix 5 lei. Biletul de călătorie Jibou-Băbeni costă doar 3,70 lei. Ca să zic așa, bătrâna Ukraina roșie reprezintă biletul meu de întoarcere, merită să scot banul din buzunar. Biletul de bicicletă se poate cumpăra și în tren, dar atunci costă 7 lei. Gara din Băbeni poartă pe tablă vechea denumire: Băbuțeni. Cei care caută traseul pe situl Mersul trenurilor să fie foarte atenți, destinația C.F.R. este Băbuțeni, Sălaj. Pe de altă parte, denumirea maghiară a localității este Aranymezõ, „Câmpul de aur”. Petri Mór susține că toponimul provine de la activitatea de spălare a nisipului pentru a decanta praful aurifer. Comuna a dispus în vechime și de alte surse de prosperitate. La hotarul dintre secolele XIX și XX, aici, pe firul apei, se găsea gata să fie trasă în mijlocul râului moara plutitoare „cu o piatră și o roată” a lui Pintea Găvrilă and Co. Mare noroc am avut cu localnicii, oameni primitori și binevoitori. Fără să ne știm, m-au luat din gară și m-au condus precum Vergiliu pe Dante printre bolgiile Iadului. Drumul către „luntre” are cam 3 km, merge paralel cu calea ferată, în susul Someșului, apoi se trece peste șine la semafoare și se ia cap compas biserica din Cliț, care se vede deslușit. Pe câmp, strălucesc smocurile înalte de „vergi aurite” (Solidago canadensis), probabil de aici mi-a răsărit în minte comparația cu „creanga de aur” din „Divina comedie”, cu mult înainte ca Dan Brown să se apuce de scris „Inferno”. Oricum, în cazul de față, creditul pentru referința livrescă i se cuvine lui James George Frazer. Către „luntre”, converg două drumuri, unul cu un singur rând de stâlpi și unul cu două rânduri de stâlpi. Merg pe primul, peste luncă, între lanuri, că-i mai scurt. Celălalt e pietruit, o variantă pentru vremurile mocirloase. Dă-ne Doamne și-un pic de ploaie, deoarece vara lui 2012 a fost cumplit de uscată, n-a plouat de două luni de zile! Iată punctul de trecere, podarul este dincolo, pe mal ori în căsuța construită de săteni pentru el. Ca să-i atrageți atenția, bateți cu o piatră în stâlpul de susținere a cablului de oțel. „Luntrea” nu este o barcă, ci un bac mai mic, în care încap chiar mai multe biciclete. Pe luntraș îl cheamă Augustin Rad, este sprinten și tare în brațe. Din cauza secetei, Someșul e foarte mic și râul n-are vlagă, de aceea omul a întins încă o frânghie, cu 2,5 metri mai jos. În vremuri fără de ploaie, forța motrice constă în puterea celor „două mânuri”. Trecerea Someșului între Băbeni (fost Băbuțeni) și Cliț a costat 2 lei. N-a trebuit să plătesc separat pentru bicicletă. Cine are mașină oricum vine pe la podul din Ciocmani. În răstimpul dintre traversări, dacă vremea îi permite, podarul din Cliț stă alături de alți prieteni undițari și prinde pește. „La luntre” reprezintă un loc feeric pentru cei dornici să prindă în cârlige materia primă pentru cele mai năstrușnice povești pescărești. Repere de interes turistic Ca să ajungeți de la Someș la biserica din Cliț, există două căi posibile: pe scurtătură, pieptiș, urcând prin grădini (în buna tradiție ardelenească, dacă nu se fac stricăciuni sau furtișaguri, este o cale permisă oricui) sau pe drumul pietruit, care vine dinspre „cooperativă” (magazinul sătesc). Am ajuns sus exact la ora când trecea „Săgeata Albastră” de Baia Mare prin Băbeni. Edificiul i-a păcălit pe mulți dintre drumeții care n-au urcat până aici și s-au mulțumit să-i arunce o privire de la șosea. El are forma și dimensiunile unei bisericuțe din lemn, însă clădirea este „de zid”. Ea a fost orientată corect, cu altarul către răsărit, „către munte”. Monografia lui Kádár József despre comitatul Solnoc-Dăbâca nu ne oferă nici un fel de date istorice despre construcția templului. Pe situl Episcopiei Sălajului, biserica este dată ca o filie a Loznei, iar preot paroh este Vasile Avram (o coincidență de nume cu cel al etnografului născut în Lemniu). Pe baza datelor de aici, presupunem că edificiul de piatră a fost ridicat în 1846 și poartă hramul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”. Cercetați mormintele preoțești din țintirim. De obicei, aici au fost îngropați și dascălii, și preotesele, așa că cimitirul din jurul bisericii constituie prima pagină din istoria unei localități. Se cuvine s-o citiți cu atenție. De asemenea, reprezintă și o măsură a grijii față de păstrarea valorilor din vechime. Celor deloc interesați de asemenea subiecte „vetuste” li se oferă șansa să admire minunata priveliște a Stanilor Clițului din aval. Lumea din sat, văzându-ne străini și interesați să aflăm cât mai multe, ne-a spus: „Nu se poate să plecați din Cliț fără să vizitați casa unde s-a născut Silvia Tămășan.” Am căutat pe internet și am găsit câteva din videoclipurile unde apare binecunoscuta interpretă a cântecului popular sălăjan, omagiată în 2011, cu prilejul lansării volumului autobiografic „Născută în zodia cântecului. Amintiri din viața artistică” (Editura Eurotip, Baia Mare). Zicea Anamaria Avram: „Silvia Tămășan s-a impus în această lume, a cântecului popular, prin repertoriul dumneaei, bogat, variat și autentic, cântat alături de marii artiști ai neamului românesc”. Interpreta s-a născut în 21 februarie 1946, și-a început cariera artistică în 1966, iar după ce s-a căsătorit s-a stabilit în Baia Mare, fără să uite de unde a pornit. Cu prilejul înregistrării unei melodii populare, artista a adus pentru prima oară televiziunea națională ca să filmeze impresionanta panoramă stâncoasă a Stanilor Clițului. Casa părintească se află la ieșirea dinspre Surduc. Este o clădire scundă de piatră, cu pridvorul plin de mușcate și alte ghivece înflorite. Ferestrele sunt din lemn. Țigla de pe acoperiș e roșie, semn că a fost recent schimbată. Altminteri, gospodarii au scos mobila din casă și foiesc prin curte. N-am dorit să le perturbăm activitatea, așa că am trecut neobservați mai departe. Dincolo de casă, pe cealaltă parte a drumului, începe rezervația naturală Stanii Clițului. Peretele abrupt șlefuit de vânturi și de ape are o înălțime de peste 200 metri, ceea ce constituie o provocare pentru toți alpiniștii sosiți aici. Un gard viu rustic, din trunchiuri de copăcei, apără șoseaua de stâncile prăvălite din înălțimi. Pătrundem printr-o poartă verde și ne îndreptăm către un monolit imens, cea mai vizibilă parte a unei grădini de piatră, în stilul budismului Zen, în deplina ei naturalețe. Dacă ar afla de existența acestei minunății someșene, japonezii și-ar trage tren de mare viteză până aici. La noi, vin doar cei avizați și autocarele cu elevi pornite să viziteze frumoasa vale a Loznei. Fotografiem tot ce se poate: uriașa piatră cubică, alaiul de bolovani, pietrele ascunse în umbra pomișorilor și tufișurilor. Sus, pe partea dinspre Ciocmani, sub o streașină naturală, se zărește un grup de roci mai întunecate decât peretele abruptului, ca o pisică așezată alene în podul unei case a urieșilor. Alte forme mi-au fost arătate de echipa de mici exploratori, formată din Emanuel, Ionuț și Paul, trei buni cunoscători ai zonei. Ne-am întâlnit la imensul bolovan de pe partea dinspre luncă, ce poartă o inscripție misterioasă. Seamănă cu glifele săpate în stâncă descoperite de Thor Heyerdahl în Insula Paștelui. Băieții urmăresc traseul scobiturilor cu degetul arătător: „Nenea, uite, se vede un T și un L!” În spate, printre tufișuri, se află alți câțiva dinți de uriași, aflați în partea dinspre luncă. În scobitura unui alt megalit, îmi arată un cioc de papagal, cu ochiul viu și rotund al unui smoc de licheni. Întreg spațiul rezervației a devenit un teren magic de joacă. O ruină galbenă, ce seamănă cu piciorul Podului lui Traian din Turnu Severin, este folosită ca un fel de tobogan natural. Printre imensele pietre, strălucesc pânzele de păianjen întinse pe tulpinile de iarbă neagră (Calluna vulgaris). În septembrie, ele sunt înflorite și colorează spațiul în rozul-violaceu preferat de fete și fetițe (nuanța „pink” a cutiilor pentru păpușile Barbie). În peretele abruptului de la Stanii Clițului, se găsește și o pivniță săpată în stâncă. La intrare, este o portiță de lemn, dar accesul a fost blocat și cu un gărduleț încropit din araci. Un melc rebel s-a instalat comod în zona „proprietate privată”. Pe drumul către Ciocmani, am zărit încă două astfel de încăperi utilitare, tăiate în mici caverne naturale, apoi lărgite și modelate de mâna omului, pentru a fi folosite ca frigidere „ecologice”. Iată cam tot ce merită văzut în antecamera adevăratei atracții a zonei: „Valea Umbrelor”, tainicul canion din miezul muntelui. Locul unde frunzele nu putrezesc Denumirea de „Valea Umbrelor”, dată părții superioare a Văii Clițului, a fost popularizată de cumnatul meu, ziaristul Deák Zoltán, pe vremea când a lucrat la proiectul descoperimsalajul.ro. Împreună cu prietenul său, Călin Pavăl, el a făcut două incursiuni aici, una în vara anului 2004, alta în februarie 2005. Ea este o formă de relief trecută doar pe unele hărți, tăinuită pe altele, deși ar putea constitui o atracție turistică de prim rang, mai ales pentru cei care cred în existența unei supercivilizații superioare, distruse în urma unui cataclism tehnologic, în urmă cu zece milenii, din alea cărei rămășițe s-a format Egiptul Antic. Am grupat hărțile existente pe categorii, PRO și CONTRA, într-o pagină dedicată de pe blogul „101 de priveliști ale Muntelui lui Rákóczi”, unde vă puteți convinge de adevărul celor afirmate. Valea Clițului se află la intrarea dinspre Surduc în satul Cliț, chiar în cotitură, pe dreapta. Debutează cu un loc larg și mlăștinos. Se merge pe un drum forestier până la cabana silvică. Dacă îi cunoașteți pe pădurari și vă deschid, se poate dormi aici, chiar și iarna (vezi „Cliț – Umbre în alb” din „Descoperim Sălajul”). Dacă nu, în „parcarea” dinaintea casei, vara se poate întinde un cort. După ce prietenii noștri și-au parcat mașina la umbră, am înaintat 2 km „per pedes”, ca apostolii. Regiunea e plină de ferigi și aluni. Deși le-a trecut vremea, totuși, pe un vârf de ramură, pitită între frunze, am găsit o alună. Evenimentul a fost fotografiat atât de prietenul Széll Sándor, cât și de soția mea, din două puncte diametral opuse. Ne-am continuat ascensiunea pe firul văii. Am întâlnit adesea pe cursul superior un marcaj forestier, bandă roșie. Apar primele nișe din peretele stâncos. Arată ca niște firide în care cândva au fost depuse, poate înainte de Ultima Glaciațiune, trupurilor unor morți din rasa atlanților. Să ne amintim de stâncile înscripționate de lângă șosea, situate în dreptul abruptului. La intrarea în defileu, nișele se înmulțesc, se lungesc, se aliniază în paralel pe mai multe nivele. Lumina soarelui trecut de amiază pătrunde cu greu până jos, în fundul văii. Atmosfera este nefirească, apăsătoare, sepulcrală. Parcă ar fi un spațiu al veșnicei odihne pe care noi, intrușii, îl perturbăm cu nevinovăție. „Scary Movie la doi pași de Jibou” – notează Sándor pe blogul său: „SzellPhotography”. Stratul de frunze din toamna trecută a rămas intact. El măsoară pe alocuri și câte o jumătate de metru grosime, de parcă ceva nevăzut ar împiedica putrezirea resturilor vegetale. Totuși, ici și colo, întâlnim ciuperci, unele de mari dimensiuni. Un chip uman, bărbos, de aproape 1 metru înălțime, ne examinează de pe peretele din partea stângă (pe sensul de urcuș). Mă apropiu ca să mă conving că nu am vedenii. Fața gardianului rămâne impasibilă. E real, cu trăsăturile uimitor de bine conturate. Cum de nu știe nimeni de el? Pe net circulă o mulțime de trucaje, unde apar profilurile unor Sfincși carpatini, „surprinși” în diferite cotloane izolate ale țării, în vreme ce aici se află unul adevărat, probabil vechi de milenii, cu desăvârșire necunoscut. Și nimănui nu-i pasă. Cercetăm o valea laterală, care are la intrare o stâncă în formă de cap de pisică. Privită din acest unghi, din aval. Din cealaltă parte, ea este un profil uman, față în față cu o hârcă (un craniu) îngropată în sol. Prietenii noștri au fotografiat alte stânci ciudate, printre care una în formă de câine. De fapt, când am început urcușul, mi-am făcut un toiag dintr-o botă de alun, deoarece la sosire am auzit niște lătrături. Fiecare ramură secundară a Văii Clițului ne rezervă surprize. Într-un alt loc, un „liliac” (vampir) atârnă cu capul în jos: e doar un smoc de ierburi uscate. Fotografiez o nișă cu peretele încrustat de filigrane de ocru (oxid de fier galben-brun). Nu sunt desene rupestre, făcute de mâna omului, dar arată nemaipomenit. Soția surprinde un păianjen cu catalige imens, de 10 cm diametru. Aruncat pe mijlocul potecii, lângă o ciupercuță filiformă și elastică, descoperim „Piatra lui Greuceanu”: singurul bolovan alb, cristalin, zărit în regiune. Am înaintat mai mult de o oră, prin matca tăiată de la Răsărit la Apus între pereții verticali: un culoar de doar câțiva metri lățime, uneori nici atât. Doamne păzește de o viitură! Uneori, și seceta folosește la ceva. În „Valea celor cinci bețe”, Sándor a făcut ultimele fotografii cu „supertunul” japonez Fuji, apoi a rămas în pană de curent. Și-a scos smartphone-ul din buzunar ca să continue înregistrarea, dar are probleme în continuare. E și locul unde aparatul meu a început să clipească roșu, „low battery”, dar apoi și-a revenit, după ce am plecat de acolo. Acumulatoarele, pregătite „de cu seară”, adică proaspăt încărcate acasă, ni s-au descărcat mult mai repede decât am fi bănuit. De altfel, în „Descoperim Sălajul”, Deák Zoltán povestește că în Valea Umbrelor există o zonă care nu poate fi „trasă în poză” nicicum. Iată un fenomen fizic repetabil, comensurabil, ca și ciupitura celor care se trezesc peste noapte califi în palatul lui Harun Al-Rashid. Ajungem la cotitura unde se află celebrele „nișe extraterestre”, care atrag atenția tuturor turiștilor din zonă. Faceți o căutare după „Valea Clitului” (scris cu „t”, nu cu „ț” și între ghilimele) pe Google Images și le veți vedea într-o sumedenie de pagini web, în diferite anotimpuri și momente ale zilei. Defileul continuă către Marele Amfiteatru, un abri imens cu o movilă conică în centru, dar noi hotărâm să ne oprim aici și să revenim altă dată, când vom veni mai de dimineață. În ciuda temperaturilor toride din oraș, aici e răcoare, iar în aer se simte mirosul caracteristic de stâncă umedă. Valea Umbrelor este un defileu cu multe ramificații, imposibil de explorat într-o singură zi. După postarea fotografiilor pe internet, un comentator ne-a mustrat pentru că am dezvăluit și am indicat locația acestui spațiu parcă desprins din „Dosarele X”, mai ciudat decât Pădurea Baciului de lângă Cluj. Citez: „Ar fi bine de luat, de către autoritățile de profil, măsuri de protecție, astfel ca afluența turiștilor să nu o deterioreze”. L-am liniștit, locul este foarte izolat prin situare, iar indiciile arată că Valea Umbrelor știe să se protejeze singură. Înainte de defileu, am găsit niște urme de cauciucuri, probabil de la moto-ATV-ul unor puștani. Pământul era răscolit și frământat, dar nu de râturile unor mistreți uriași, ci de bocancii celor care au încercat să-și desprindă vehicolul din mocirlă. După ce am examinat locul cu atenție, ne-am aruncat niște priviri de oameni lămuriți: oare au rămas și ei fără curent in acumulator? Valea Umbrelor pare să fie o zonă care-și alege atent oaspeții.

Györfi-Deák György

– articol publicat în revista Caiete Silvane

Leave a Comment