Claudiu Bîrsan
În perioada interbelică, Ștefan Zweig era unul dintre cei mai traduși prozatori din lume, deși mulți pun aceasta pe seama faptului că a abordat genuri literare “minore”, cum ar fi celebrele sale biografii dedicate unor personalități istorice sau culturale de renume (Magellan, Maria Antoaneta, Emile Verhaeren, Maria Stuart, Romain Rolland).
Aflat într-un autoexil impus la Petropolis, lângă Rio de Janeiro, în februarie 1942 Zweig face un drum la biroul de taxe și impozite pentru a-și plăti la zi toate taxele, după care, întors acasă, se sinucide împreună cu soția sa, nu înainte de a lăsa o “scrisoare de adio” în care deplânge situația în care a ajuns civilizația europeana (“Europa se autodistruge” scrie el, urându-le prietenilor săi să ajungă să vadă sfârșitul acelei lungi nopți).
Născut într-o familie de evrei austrieci burghezi, el a avut privilegiul de a se forma și a evolua, până la un punct, în acea Europa antebelică și interbelică a libertăților și a valorilor umane, căreia i-a păstrat un loc aparte în inima sa și pe care a evocat-o mereu cu nostalgie. Printre ultimele sale cărți s-au numărat “Lumea de ieri – amintirile unui european”, dar și “Jucătorul de șah”.
La un prim nivel de lectură, nuvela “Jucătorul de șah” propune confruntarea epică dintre doi jucători de șah. Unul, Czentovic, provenit dintr-un sat slav (de prin Banat, se spune la un moment dat), este fiul unui modest barcagiu și, deși lipsit de o minimă educație, dovedește abilități native în jocul de șah, abilități care-l duc spre o carieră fulminantă, fiind încoronat chiar cu titlul mondial. Devine însă o persoană cinică, asupra căreia lipsa educației își pune amprenta; devine interesat doar de glorie, de beneficiile materiale care decurg din participarea la competiții. În plus, nu are o privire de ansamblu asupra semnificației profunde a ceea ce înseamnă jocul de șah, nu reușește să conceptualizeze deloc jocul, cu atât mai puțin să joace “în orb”, fără tablă, așa cum reușeau alți maeștri.
Celălalt, domnul B., provenind dintr-o familie de intelectuali de renume, bine plasați în societatea austriacă interbelică, este arestat îndată după cucerirea Austriei de către Germania nazistă. Lipsit de orice mijloc de a-și exersa în continuare memoria și aptitudinile psihice, supus terorii fizice și morale, reușește să sustragă o carte de șah din haina unui gardian. Învață în mod autodidact, din partidele marilor maeștri, să joace șah (ceea ce-i folosește în a înfrunta din punct de vedere moral interogatoriile Gestapoului), ajunge la a imagina partide întregi, jucând concomitent cu piesele albe și negre, devine, însă, obsedat de acest joc până la epuizare fizică și psihică.
Cei doi se întâlnesc întâmplător pe un vapor, într-un cerc de pasageri pasionați de șah, de competiție în general, și ajung să joace împreună sub ochii pasagerilor deveniți pariori ocazionali.
Nuvela este însă o parabolă, și momentul în care a fost scrisă, precum și ideile pe care le împărtășea Zweig despre război și pace (era un pacifist convins), despre nazism și totalitarism, conduc spre această interpretare.
Este vorba aici despre confruntarea dintre, pe de o parte, forța brută, primitivă, atavică, manifestată cu cinism, neîngrădită de principii morale, de etică. Pe de altă parte, în antiteză, acesteia îi este contrapusă forța cenzurată de valori morale, de principii etice, de reguli, de percepte, de conștiință, care are în final căștig de cauză, dar care știe să se și retragă atunci când miza este disproporționat evaluată din punct de vedere moral. Pe scurt este vorba despre confruntarea pe de o parte dintre sistemele totalitare care puseseră stăpânire pe aproape toată Europa, și, pe de altă parte, civilizația europeană de până atunci, cea în care Zweig se formase ca intelectual și a cărei dispariție o regreta profund.
În timp ce campionul mondial Czentovic joacă încrâncenat, având un interes pecuniar, dorind să câștige cu orice preț, speculând prin temporizarea mutărilor suferința psihică a adversarului, domnul B joacă de dragul jocului și al prietenilor pe care și-i făcuse pe vapor, deși medicul îi interzisese să mai joace vreodată. Modul în care domnul B privește jocul de șah este unul conceptual, simbolic. Capacitatea lui de a juca partide în minte, concomitent cu piesele albe și negre, relevă capacitatea de a medita la rostul și la efectele conflictelor, de a se pune în postura ambelor tabere, de a vedea binele și răul în același timp, de a evalua atât punctele de vedere proprii cât și ale adversarului. Iar gestul final de a se retrage de la masa de șah reprezintă un manifest al pacifismului.
Nu în ultimul rând, cartea conține și pagini memorabile care vorbesc despre frumusețea jocului de șah și despre ceea ce implică acesta: spirit de competiție, inteligență, logică, dar și corectitudine, respectul față de reguli și față de adversari, o luptă a ideilor și nu a forței arbitrare.
Este ultima carte a lui Zweig și conține, sublimat, testamentul său de intelectual fidel valorilor morale, angajat în srijinul dezbaterilor de idei, dar în total dezacord cu tot ce înseamnă război, conflict, dezumanizare, societate totalitară.
“Nu știu cât de mult v-ați gândit vreodată la starea de spirit proprie acestui joc al jocurilor. Însă chiar și cea mai superficială reflecție ne-ar ajunge să ne dăm seama că în șah, ca joc de gândire pur, în care nimic nu-i întâmplător, e absurd să vrei să joci împotriva ta. Farmecul șahului constă în întregime în faptul că strategia lui evoluează diferit în două minți diferite, în faptul că în acest joc spiritual negrul nu cunoaște dinainte manevrele albului și că încearcă întruna să le ghicească și să le împiedice, în vreme ce albul, pe de altă parte, se străduiește s-o ia înaintea negrului și să-i preîntâmpine intențiile secrete…În fața unei table de șah adevărate, cu piese palpabile, poți să treci, fizic vorbind, dintr-o parte în alta a mesei, ca să privești situația când din punct de vedere al negrului, când din cel al albului. ”
“În cele din urmă s-a întâmplat ceea ce niciunul din noi nu-și închipuise. Czentovic și-a ridicat încet mâna grea, care până atunci stătuse nemișcată pe masă.Cu toții ne uitam încordați să vedem ce hotărâse. Dar Czentovic nu a făcut nicio mutare ci, cu o mișcare fermă, a măturat încet cu podul palmei toate piesele de pe tabla de șah. Abia în clipa următoare am înțeles: Czentovic abandonase partida. Capitulase, ca să nu fie făcut mat de față cu noi…Campionul mondial, învingător în nenumărate competiții, închinase steagul în fața unui necunoscut…”
Articol preluat, cu acordul autorului, de pe https://bibliotecaluidius.com