Romfilatelia cinstește memoria eroilor care au luptat în Primul Război Mondial pe frontul invizibil al informațiilor, prin introducerea în circulație a emisiunii de mărci poștale Eroii invizibili din spatele frontului.
Când a intrat în Marele Război, armata română nu avea o tradiție îndelungată și constantă a serviciilor de informații militare, neajuns care a contat destul de mult în campania dezastruoasă din anul 1916. Ofițerii și trupa nu erau pregătiți să facă față războiului nevăzut, iar multe informații cu caracter strategic au fost divulgate din neglijență spionilor inamici care acționau în România.
Mult mai bine organizate erau structurile Ministerului de Interne, care au contribuit, de asemenea, la eforturile de război.
În perioada 1914-1919, a funcționat Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale, care avea în subordine Direcțiunea Siguranței Generale și Inspectoratul General al Polițiilor.
În perioada neutralității (1914-1916), serviciile de spionaj străine au profitat de disponibilitatea românilor de a furniza informații,
în schimbul banilor. Însuși Nicolae Iorga, care deținea ziarul Neamul Românesc, s-a revoltat public față de această situație și a scris articolul „Cum de luptăm cu spionii”, publicat în iunie 1915. Cărturarul aprecia că serviciile se spionaj străine au mizat pe predispoziția generală pentru mită, întrucât: „Nu suntem o țară unde se poate jena cineva”.
Un agent austriac arestat de Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale a mărturisit că discuții cu caracter secret se iscau în tramvaie, trenuri, localuri publice, pe stradă, în familie. Se strigau în gura mare, în fața oricui, secrete despre armată, armament, dotării, iar spionii străini nu aveau decât să asculte și să culeagă aceste informații.
În august 1916, când România a intrat în război, Marele Stat Major a fost reorganizat pentru a face față noii situații. Pentru partea operativă a fost activat Marele Cartier General, iar pentru partea sedentară funcționa tot Marele Stat Major. Ambele structuri aveau în componență birouri de informații, specializate în culegerea de informații și supravegherea știrilor.
Totuși, Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale a desfășurat acțiuni contrainformative menite să împiedice serviciile de spionaj străine să acționeze pe teritoriul românesc, iar la nevoie, să le intoxice cu informații false.
A înființat un serviciu de culegere de informații în diferite localități din jurul României, format din agenți permanenți și ficși, cu reședința în orașele Odessa, Chișinău, Ungheni, Șumla, Timișoara, Sibiu, Cernăuți, Belgrad, Brașov și Rusciuk. Agenții erau recrutați, în mare parte, dintre etnicii români din zonă, care erau selectați pe baza sentimentelor patriotice.
După retragerea în Moldova, la sfârșitul anului 1916, s-au întreprins acțiuni de consolidare în domeniul informațiilor și contrainformațiilor, în sensul eficientizării. Au fost formulate proceduri clare privind modul de desfășurare a activității informative și a manipulării informațiilor, atribuțiile personalului însărcinat cu misiuni informative, stabilirea misiunilor aviației de recunoaștere și a modului de executare a cercetării aeriene, coordonarea activității agenților secreți etc.
Pe colița dantelată a emisiunii filatelice, cu valoarea nominală de 28,50 lei, sunt reprezentate trei dintre personalitățile care s-au remarcat pe frontul invizibil al informațiilor în anii Primului Război Mondial, respectiv col. Nicolae Condeescu, Ion Panaitescu și Romulus P. Voinescu. Alături de portretele acestora, pe coliță regăsim o mașină de scris, o cască din Primul Război Mondial și un dispozitiv de transmisiuni în codul Morse.
Colonelul Nicolae Condeescu (1876-1936) – a condus Biroul Informații din Marele Cartier General (1916-1918) și Secția Informații din Marele Stat Major (1918-1919). A conlucrat cu reprezentanții aliați englezi, francezi și ruși pentru reorganizarea domeniului de informații militare, a elaborat instrucțiuni informative și contrainformative. S-a preocupat de înființarea unor cursuri de informații pentru ofițeri și a gestionat culegerea, analiza și transmiterea informațiilor care au contribuit la câștigarea bătăliilor de la Mărăști, Mărășești și Oituz. Licenţiat în litere şi filosofie al Universităţii din Bucureşti cu menţiunea magna cum laude (1925). Absolvent al Şcolii Normale Superioare din Paris (1928). Aici descoperă că romanul Philadelphe (1687) de Girault de Sainville este un plagiat după Bajayet de Racine, descoperire publicată sub titlul de Un hardi plagiaire de Racine în „Revue historique litteraire de France” , 1927, p.96-98 (cf. Manuela Borsatti, 1972). Profesor în învăţământul secundar, predând limba franceză la Liceul „Ioan Maiorescu” din Giurgiu, apoi la liceele „Gh. Şincai” şi „Matei Basarab” din Bucureşti (1929-1939) şi la Seminarul Pedagogic Universitar. A ţinut un curs de limba şi literatura franceză la Şcoala Normală Superioară din Bucureşti (1929-1930) şi a fost numit inspector al învăţământului secundar. În 1942 este lector de limba şi literatura română la Universitatea din Lyon. În anul 1943, întors în ţară, ocupă Catedra de limba franceză la Academia de înalte Studii Comerciale din Cluj-Braşov, al cărei rector devine în 1945. Din 1948 şi până la sfârşitul vieţii a fost profesor la Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti, decan al Facultăţii de Limbi Romanice şi Clasice (1963-1965) şi câţiva ani prorector. A primit distincţia „Palmes academiques” a guvernului francez. Teza de doctorat în literatură comparată, La Legende de Genevieve de Brabant et ses versions roumaines (1938), trecută cu menţiunea summa cum laude, a suscitat chiar de la publicare, un viu interes. Fiind considerată de importanţă europeană, ca singura lucrare monografică dedicată acestui subiect, i-au fost consacrate numeroase recenzii în reviste de specialitate atât româneşti, cât şi străine. Pe lângă activitatea didactică de o viaţă, Condeescu a avut o arie largă de preocupări, de la istoria limbii franceze până la literatura comparată, cercetată mai ales sub unghiul relaţiilor culturale româno-franceze, în toate perioadele de dezvoltare ale literaturii franceze, cu ale cărei coordonate Condeescu era deosebit de familiarizat. În afara tezei de doctorat, apreciată drept „o capodoperă a metodei comparatismului” (Marin Bucur), pe aceeaşi linie se cuvine menţionat studiul despre „Istoria lui Alţidalis şi a Zelidiei” de Vincent Voiture (1931), roman important pentru istoria literară din perspectiva receptării literaturilor occidentale de către spiritualitatea românească de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui următor.
Pentru receptarea literaturii franceze în ţara noastră, vor rămâne de neocolit numeroasele sale studii introductive, prefeţe, note, tabele cronologice şi traduceri din opera unor scriitori ca Rabelais, Moliere, La Bruyere, La Fontaine, Lesage, Voltaire, V. Hugo, Balzac, Verlaine, Anatole France. Rămân de asemenea de referinţă ediţia Opere (I-IV, 1955-1958) de Moliere, realizată în colaborare cu Valentin Lipatti şi antologia Povestitori francezi din Renaştere (1969). Personalitate complexă, Condeescu a fost în egală măsură şi un remarcabil lingvist, lăsând instrumente de lucru indispensabile: dicţionare, lucrări de istorie a limbii franceze şi manuale de limbă franceză.
Ion Panaitescu (1875-1929) – a înființat și condus Direcțiunea Poliției și Siguranței Generale (1908-1919), fiind cel care a introdus în activitatea profesională compartimentarea și conspirativitatea muncii. A gestionat culegerea de informații externe, anihilarea agenților inamici, monitorizarea surselor publice și a întocmit analize de securitate pentru decidenții politici. În perioada când guvernul s-a aflat la Iași, a fost numit șef al Secției Siguranței din Marele Cartier General. A studiat Dreptul, iar în anul 1895 funcţiona ca şi copist, clasa a II-a şi arhivar. În anul 1897 a ajuns secretar în judeţul Teleorman, iar în anul 1902 a fost numit şef de birou, clasa I, în Ministerul de Interne. La 28 ani, la 1 aprilie 1903, este promovat şef de serviciu la Poliţia şi Siguranţa Generală, iar la 31 martie 1908 a ajuns director al Direcţiei Poliţiei şi Siguranţei Generale. Printre decoraţiile şi medaliile cu care a fost distins se numără Ordinul „Steaua României”, în grad de cavaler, „Coroana României” în grad de ofiţer, medaliile „Bărbăţie şi Credinţă”, clasa I, „Avântul Ţării” şi Medalia Jubiliară. A fost comandor al Ordinului Franz Joseph (Austro-Ungaria), Sfânta Ana (Rusia), Sfântul Stanislas şi Mântuitorul. A demisionat din Ministerul de Interne în anul 1919. S-a stins din viaţă în 1929.
Romulus P. Voinescu (1867-1936) – a fost delegat al Direcțiunii Poliției și Siguranței Generale pe lângă Cartierul General al armatelor ruse din România, șef al Serviciului de Contrainformații româno-rus (noiembrie 1916 – martie 1918) și șeful Directoratului de Interne din Basarabia (1918-1919). A acționat cu succes în domeniul contrainformativ și a făcut dovada unui management de calitate în fruntea structurilor pe care le-a condus. S-a născut la 2 august 1867, la Bucureşti. Studii universitare în România, doctor în drept la Paris. Din funcţia de magistrat a fost transferat în poliţie, devenind şeful Siguranţei din Bucureşti până în 1908. Pe timpul când Vasile Lascăr era ministru de Interne era supranumit <părintele poliţiei moderne> Astfel că, prin decizia nr. 977 din 12 ianuarie 1903, a lui Vasile Lascăr, R. Voinescu, şeful Departamentului Siguranţei Generale, urma să studieze organizarea şi modul de funcţionare a serviciilor de poliţie din Franţa, Germania şi Belgia. După efectuarea unei călătorii în ţările menţionate, ajutat din plin de ambasadele şi legaţiile române, el a depus la Cabinetul ministrului un raport detaliat asupra modalităţilor de organizare şi desfăşurare a activităţii de către poliţiile din Paris, Bordeaux, Saintes, Berlin, Bruxelles. La scurt timp, a urmat reorganizarea poliţiei române, în baza principiilor moderne remarcate de R. Voinescu în occident. În urma absolvirii unui curs special organizat de Siguranţa franceză, a fost numit inspector general al Siguranţei Statului. În aprilie 1914, a condus delegaţia română la primul Congres internaţional de poliţie judiciară. Datorită diligentelor sale, al doilea congres urma să se ţină la Bucureşti în 1916, dar a fost contramandat din cauza izbucnirii Primului Război Mondial.
În 1917, a fost delegat pe lângă M.C.G. al Armatei ruse din Moldova. În acelaşi an, fiind creat Serviciul de informaţii si contrainformaţii, R. Voinescu a fost adus la conducerea acestuia. În 1918-1919, după Unirea Basarabiei cu România, a organizat şi condus Serviciul de Siguranţă din Basarabia. Apoi, a venit la conducerea Siguranţei Statului, după demisia lui Eduard Ghica, până în 1928, într-o perioadă în care s-a aflat într-un conflict permanent cu Mihail Moruzov. La Siguranţa Statului a lucrat intens pentru dezagregarea mişcării comuniste din România, prin infiltrarea agenţilor-informatori şi a agenţilor de influenţă. Nu în zadar, urmărind şi scopul dezinformării inamicului, R. Voinescu declara deschis că, <Din trei comunişti, doi sunt agenţii mei>.
În afară de relaţiile încordate avute cu M. Moruzov, R. Voinescu nu a fost agreat nici de G. Gologan, şef de serviciu în Siguranţa Generală a Statului Braşov, director la Revista Poliţiei, în paginile căreia scria că, directorul Siguranţei Generale este un <nerod înfumurat şi ambiţios, care urmăreşte să profite de legea excepţională, care a suspendat inamovibilitatea, ca să revoce din funcţie pe toţi oamenii de cinste şi de temperament, care n-ar fi consimţit să se facă uneltele sale docile>. Această poziţie era determinată de revocările vechilor slujbaşi din poliţie şi Siguranţă, efectuate de către R. Voinescu, pe motiv că, funcţionarii revocaţi consideră încă şi azi pe Ion Panaitescu ca adevăratul lor director, şi-l ţin la curent zilnic cu tot ce se petrece la Siguranţă. În paginile aceleiaşi reviste, şeful Siguranţei era acuzat că a înscenat un complot împotriva regelui Carol I, că este autorul unor plagiate grosolane (a plagiat un studiu asupra moratoriului, apărut la Torino în 1884).
Campania de presă dusă împotriva directorului Siguranţei Generale a fost continuată de ziarul Paza, în care acesta era învinuit de lipsă de profesionalism, deoarece nu a ştiut să preîntâmpine atentatul de la Senat din 8 decembrie 1920, deşi ştia că urmează să se întâmple ceva. Senatorul Nicolae Buţureanu urmărea să facă o interpelare ministrului de Interne, Arthur Văitoianu şi celui de justiţie, în vederea stabilirii <situaţiei> lui R. Voinescu.
La plecarea din postul de director general al Siguranţei Statului a lui R. Voinescu, Gheorghe Tătărescu, subsecretar de Stat la Departamentul de Interne, la 4 noiembrie 1928, i-a adresat mulţumirile sale pentru munca depusă la această instituţie a statului: Îmi îndeplinesc o datorie de inimă pentru a vă exprima întreaga recunoştinţă pentru concursul pe care ni l-aţi dat în tot timpul colaborării noastre. Graţie acestui concurs, am putut stăpâni în atâtea grele împrejurări, toate tentativele şi toate uneltirile dinăuntru şi din afară şi am putut asigura ţării liniştea şi ordinea internă. Încă odată, mulţumesc. Voinescu i-a răspuns telegrafic la 5 noiembrie 1928: După o muncă de peste 25 de ani închinaţi numai serviciului poliţiei şi siguranţei statului, cu credinţa că mi-am făcut datoria pe deplin faţă de Tron şi Ţară, părăsesc conducerea direcţiunii siguranţei Statului, fiind numit ca prezident al Consiliului Superior Administrativ. Ţin, înainte de a mă despărţi de Dvs., să vă mulţumesc din toată inima pentru tot concursul devotat pe care mi-l aţi dat ca şef, putându-mi astfel îndeplini greaua sarcină ce am avut în vremuri excepţionale pentru ţară şi pentru istorie. Sunt convins că acelaşi concurs necondiţionat îl veţi da succesorului meu (Eugen Cristescu n.a.), pe care-l cunoaşteţi, unul din cei mai apropiaţi colaboratori ai mei, gândindu-vă veşnic că munca ce veţi depune este spre binele tronului şi ţării.
În 1928, prin deciziunea nr. 9.788 P a Ministerului de Interne din 2 august, a fost desemnat în comisia care să propună şi să formuleze modificările necesare a se aduce legilor de organizare a poliţiei generale a Statului şi a jandarmeriei rurale, prezidată de Gheorghe Tătărescu. Iar începând cu 10 august 1928, R. Voinescu a devenit membru al consiliului superior administrativ. A contribuit la muşamalizarea unei relaţii extraconjugale a lui Carol I. Este vorba de relaţia lui Carol cu Maria Martini, care a durat trei ani. După aceasta, Maria Martini s-a căsătorit cu un şef de gară, care a primit, pe lângă nevastă, 200.000 de lei bani gheaţă şi 300.000 de lei în rente de stat. Peţitori au fost generalul Condeescu, adjutant al Alteţei Regale, şi R. Voinescu, director al Siguranţei Generale. A fost membru al Asociaţiei Creştine a Tinerilor din România, care a luat fiinţă în 1919, la iniţiativa Reginei Maria, făcând parte din Comitetul de onoare, din care mai făceau parte, printre alţii, prof. Nicolae Iorga, prof. Dimitrie Gusti, Constantin Angelescu, ş.a. Din 1921, a fost membru al Societăţii Scriitorilor Români (fondată în 1908), iar în perioada 1924-1928, preşedinte al Federaţiei Societăţilor de Gimnastică din România (1906). În vara anului 1925, este printre primii membri ai Institutului de Ştiinţe Administrative din Bucureşti (1925), făcând parte din primul Comitet de direcţiune al Institutului. În ultima parte a carierei sale active a fost preşedinte al Consiliului Superior Administrativ. A avut preocupări publicistice şi literare. A încetat din viaţă la 19 aprilie 1936.
Daniel Mureșan
