Viața, un dar!

Haosul în care trăim de ceva vreme, odată cu începutul pandemiei, m-a pus pe gânduri de foarte multe ori. Cred că fiecare dintre noi ar trebui să învățăm ceva din toată perioada asta, iar cel mai important lucru de care trebuie să ținem cont este acela că “viața este un dar”! Trebuie să apreciem lucrurile și oamenii din viața noastră și, în plus, trebuie să ne dăm seama că timpul nu așteaptă pe nimeni, chiar pe nimeni! Trebuie să prețuim sau măcar să învățăm să prețuim ceea ce avem. Nu sunt un om perfect și de multe ori am spus lucruri urâte la adresa altor oameni care, în viziunea mea, m-au jignit, m-au înfuriat  sau care, poate, mi-au știrbit orgoliul. Și chiar n-am rezolvat nimic cu vorbe urâte. Ce minune că pot să vorbesc, când alții nu pot scoate nici măcar un sunet! În urmă cu câteva minute, înainte de a începe să scriu acest editorial, am servit micul-dejun, iaurt cu fulgi de porumb, gândindu-mă că, apoi, spre amiază voi lua prânzul. E și asta o “sarcină” zilnică de a-ți alege meniul, dar înainte de a spune că mâncarea nu este foarte gustoasă am început, mai nou, să mă gândesc că alții flămânzesc și nu au ce pune pe masă, poate nu au nici masă. Pe zi ce trece, mai nou, îmi tot propun să nu mai critic pe cei care-mi sunt aproape, în special pe ai mei. De ce vreau asta? Pentru că am văzut în jurul meu oameni care se plâng de singurătate, oameni care nu au nici măcar privilegiul de a conversa, de a vorbi, cu cineva. Mi-am criticat de multe ori copilul pentru că și-a lăsat șoșetele aruncate la voia întâmplării prin casă. Mi-am criticat soțul pentru că a intrat încălțat pe covorul alb din cameră. Ce nimicuri… Când mă gândesc la faptul că alții sunt atât de singuri și nu au cui spune nimănui nimic… Așadar, înainte de a ne critica soțul, soția, copilul, copiii sau pe cei care ne sunt aproape, ar trebui să ne gândim la cei care se plâng divinătății pentru singurătate. Înainte de a ne plânge de viață că e grea, ar trebui să ne gândim la cineva care a plecat prea tânăr de aici. Înainte de a ne plânge de copiii noștri ar trebui să gândim la cei care ar da orice să aibă copii. Înainte de a ne lamenta că locuința noastră nu este curată, ar trebui să ne gândim la oamenii care trăiesc pe străzi. Înainte de a arăta cu degetul, de a judeca și condamna pe cineva, trebuie să ne gândim la faptul că toți greșim. Și tot mai nou, atunci când simțim că gândurile noastre o iau razna,  trebuie să zâmbim! De ce? Pentru că trebuie să învățăm să apreciem ceea ce avem. În primul rând sănătatea și apoi pe cei din jurul nostru, în special pe cei dragi! Dacă nu apreciem ce avem, timpul ne va forța să apreciem ce am avut.

Alte articole

Leave a Comment