Eram mic copil când m-am aşezat la prima coadă. Nu-mi amintesc la ce era, dar pe atunci, nici nu prea conta. Simplul fapt că “băga” ceva la magazin, într-o perioadă în care consumul era raţionalizat, iar rafturile, goale, era un eveniment la care trebuia să ia parte tot cartierul. Am stat la coadă la carne şi salam de vară, la portocale ori banane, la vată şi lapte, la butelie, la cinematograf… O dată ştiu că am stat la coadă la Uz Casnic-ul din cartier ca să iau o mătură şi o tavă…
S-au scurs de atunci ani buni. Dar românul, tot la coadă e.
Sta la coadă să se-nchine la nişte moaşte, se calcă în picioare ca să-şi ridice alimentele gratuite de la Uniunea Europeană, se-mpinge în faţa ghişeelor ca să-şi achite impozitele şi facturile, se-ncolonează în faţa bancomatului ca să-şi ridice pensia, se-mbulzeşte să fie primul care intră în supermarketul abia inaugurat.
Statul la coadă este o reminiscenţă a unei epoci apuse, când exprima sărăcia, a disperarea, a foamea. În timp, ne-a intrat în sânge. Şi tind să cred că acum, când rafturile sunt burduşite cu de toate, în orice moment al zilei, ne aşezăm la coadă pentru simplu fapt că a ajuns să ne placă. Altfel de ce ne-am îmbulzi să ne luăm făină şi zahărul de la UE din prima zi, când oricum ajunge la toată lumea? Altfel de ce ne bulucim să atingem racla cu moaştele unor aşa-zişi sfinţi, de care poate n-am auzit vreodată? Sau de ce călcăm în picioare la uşa supermarketulului? Doar ca să punem mâna pe produsele la reducere? Merită să-şi pui sănătatea în pericol pentru o economie de câţiva lei ori pentru a deveni posesorul unei tigăi la ofertă?
Nici vorbă! Facem toate astea pentru că ne place. Statul la coadă ne creează contextul perfect pentru a ne desfăşura: aici îl putem bârfi pe vecinul de la patru, ne putem etala priceperea într-ale politicii, putem zvârli cu noroi în guvernanţi. E ca şi cum ai face o şedinţă terapeutică, unde ne putem revărsa frustrările şi încărca bateriile.
