Revoluţia, prin ochii unui soldat (1)

-Scoală-te, auzi? Auzi? Hai, că zic ăştia că e nu ştiu ce război ! Colegul şi bunul meu prieten de suferinţă, „dietă forţată” şi dezănejde, Sandu Jelea, mă scutura disperat în acea seară de decembrie ‘89, neînţelegând ce se întâmplă şi de unde vine toată forfota din curtea unităţii militare în care ne trăiam amarul “bobocii”- recruţi ai anului 1989.

Abia adormisem, aveam două treninguri pe mine şi trei pături, aspre şi grele, trase peste cap. M-am trezit buimac în acea seară, am început să pun pe mine tot ce am găsit în jurul patului şi prin dulap, colegii mei alergau prin dormitor, unul în izmene, altul căutând disperat prin dulapuri şi valiza de lemn de sub pat; în mai puţin de cinci minute eram adunaţi toţi în curtea cazarmei, gata să aflăm ce se întâmplă. Se înnoptase de mult, era frig, începuse să ningă cu fulgi mari. Mă gândeam la ai mei, la casă, la depărtare, la Sărbătorile pe care, până în acel moment, credeam că le voi petrece în unitate cu camarazii mei de arme. Stau în rândul unu al micului detaşament numit, vitejeşte, “Escadrila a II-a”.

Nefiind foarte înalt, păream parcă şi mai mic din cauza faptului că slăbisem, în primele luni de armată, peste 10 kilograme. Toate erau mari şi atârnau pe mine ca pe un cuier. De sub căciula – şi aceea prea mare – mi se puteau distinge doar cearcănele, arătam ca un adevărat soldat bătut de soartă, deşi mă dădeam mare viteaz, mai ales că abia scăpasem de soldăţie prin gradul de fruntaş pe care îl primisem de curând. Tremur din toate încheieturile, în primă fază, de frig; însă aflu în scurt timp de la camarazii aliniaţi pe rândurile din spate, că unii sunt foarte speriaţi având în vedere faptul că tocmai primisem alarmă de luptă, de data aceasta adevărată şi nu sub formă de exerciţiu.

Am o raniţă uriaşă în spate, sacul de merinde într-o parte, arma şi încărcătoarele, toate doldora de muniţie de război “7.62” calibru, în faţă, la piept. Uniforma mai mare cu trei numere decât ceea ce mi-ar fi venit în mod normal mai bine şi cu nişte bocanci scâlciaţi şi tari ca piatra, care mi-au nenorocit picioarele pe parcursului unui an bătut pe muchie, atât cât a durat stagiul militar. La cum arăt, în mod normal nu am ce să caut în rândul întâi, dar având în vedere că sunt deja gradat, stau în faţă, moţ. Comandantul meu, pilot de elită al aviaţiei militare române – colonelul Ioan Vereş, se plimbă, agitat, prin faţa noastră. Face paşi mari, cu mâinile la spate şi ne vorbeşte. Atunci am aflat pentru prima dată că, într-adevăr, suntem în alarmă de luptă însă nu ştiam exact de ce. Ne-a încurajat, ne-a spus că este un moment în care trebuie să dăm dovadă de putere, de stăpânire de sine, de intuiţie şi mai ales să punem în aplicare ceea ce învăţasem în cele câteva luni de când eram militari în termen.

“Auzi, cică ne duce la pistă şi ne lasă acolo. ­- Da’ de ce să ne lase acolo?”, mă înghionteşte Cornel (zis şi “oase”), un bucureştean de aproape doi metri, un uriaş cu suflet mare. Felul în care fusesem scoşi din dormitoare, agitaţia comandanţilor care tot schimbau hârtii între ei şi discutau departe de noi, a băgat panica şi groaza în micul nostru pluton. Nu cred că am fost foarte speriat în acel moment însă cu siguranţă, aveam să fiu câteva ore mai târziu, atnci când am realizat, practic, ce se întâmplă cu noi.

-Zici că ne duce la aeroport?, am întrebat eu. – Da, aşa au zis; cică “du-i la pistă şi lasă- i acolo”, a repetat colegul meu ceea ce spusese mai devreme, semn că îşi făcea deja griji cu privire la locul în care urma să fim duşi şi mai ales cu privire la scopul deplasării. – Am auzit când a zis lentu’! (locotenentul, cel care ne avea în grijă), a anunţat apocalptic colegul nostru ceea ce auzise  din discuţia pe care o aveau oficialii unităţii, veniţi să ne inspecteze înainte să ieşim din dormitoare.  Pista era la câţiva kilometri de unitatea militară şi era, desigur, un obiectiv de importanţă majoră având în vedere că acolo se aflau avioanele militare cu care piloţii unităţii efectuau zboruri de câteva ori pe săptămână, inclusiv noaptea, alte dotări deosebit de importante, punctul de comandă etc. Pista abia fusese inaugurată cu o lună în urmă în toamna anului 1989.

 -Cine dracu’ ţi-a zis că ne duce la pistă, ce să facem acolo?, a întrebat altul. -Păi cică se trage, au început la Timişoara şi prin ţară. Zic unii că ar fi terorişti dar nu înţeleg ce să caute ăştia acum la noi, a completat  “piticu’ “, altă figură a detaşamentului meu, un oltean din Corabia căruia în permanenţă îi era foame şi căuta să se plângă la fiecare cu privire la acest dezastru din viaţa lui de soldat. Niciunul dintre noi nu am înţeles exact  de ce trebuia să părăsim unitatea în crucea nopţii, cu tot armamentul din rastel, muniţie, raniţele burduşite de haine, câteva conserve şi cutii cu pesmeţi, pături, foi de cort şi tot ce mai aveam în dormitoare ori prin geamantanele cu care părinţii noştri ne trimiseseră la “oaste”, cu patru luni în urmă. Comandantul meu şi-a încheiat micul discurs. Fuma – lucru nemaiîntâlnit atunci când se afla în faţa subordonaţilor.

 -Veţi merge la pistă şi se pare că trebuie să rămâneţi acolo în această noapte. Aveţi tot ce vă trebuie, nu e cazul să intraţi în panică, nu trebuie să vă speriaţi. Teama şi nesiguranţa sunt cei mai mari duşmani, alţi duşmani nu există, vă rog să aveţi acest lucru mereu în minte. Nu este un exerciţiu de această dată însă am mare încredere în voi. Noi plecăm la Mureş, cu voi vine  locotenentul Kirsch. Să ne vedem cu bine!,a spus comandantul escadrilei noastre. Lângă micul nostru grup de… prunci, că numai a detaşament de luptă nu arătam, se mai aflau detaşamentele unităţii de paraşutişti. Toţi am fost îngrămădiţi în maşinile uriaşe, care ne aşteptau la ieşirea din unitate şi, câte două, trei maşini, am părăsit unitatea în noaptea de 17 decembrie 1989, puţin după ora 20.

O jumătate de oră mai târziu am ajuns la pistă, acolo unde am fost lăsaţi împreună locotenentul nostru şi alte două plutoane, nu foarte numeroase. Au urmat cele mai grele zile şi nopţi din viaţa noastră, care aveau să ne schimbe atât mentalitatea, încrederea în noi înşine, dar și destinul ţării şi viitorul ei care  aveau să apuce, de atunci, pe o cu totul altă cale. Nu a fost o noapte, aşa cum ni se spusese, ci îngrozitor de multe prin faptul că au fost toate extrem de grele, nopți în care, cu mici pauze am trăit sub cerul liber, într-un frig cumplit, nopţi în care am fost cuprinşi fie de teamă, de frică adevărată, de foame ori deprimare. Deznădăjduiţi, poate prea necopţi la 18 ani ca să înţelegem ce reprezenta cu adevărat o situaţie în care puteam oricând să nu mai fim, printre mormane de cartuşe, lăzi, canistre de combustibil şi aruncătoare de grenade. Câteva din întâmplările pe care le-am am trăit, le voi aşterne în ediţiile din această săptămână ale editorialului “Magazin Sălăjean”.

 

 

 

 

 

3 Thoughts to “Revoluţia, prin ochii unui soldat (1)”

  1. Tăunu

    În decembrie 1989 nu a fost nicio revoluţie, a fost o lovitură militarăm de stat, dirijată de kgb şi alţii, alţii care urmăreau dezmembrarea ţării. Nu numai ungurii pofteau la Ardeal da şi sârbii jinduiau la Banatul Sârbesc, până şi moldovenii doreau Moldova românească. Nu întâmplător, la Iaşi a fost a doua tentativă eşuată de revoluţie, după Bucureşti.
    Cât despre soldatul de mai sus, a avut noroc că a scăpat cu viaţă. La aeroportul Otopeni 36 de elevi de la şcoala de ofiţeri din Câmpina, încorporaţi şi ei în toamna lu 89, au fost asasinaţi cu bestialitate de armata română şi, nici până azi ofiţerii criminali din armată nu au fost pedepsiţi !

  2. Anonim

    taunule este parerea ta, realitatea cruda este alta ar fi bine sa-ti pastrezi impresiile

  3. Me

    Nu e doar o povestire (din pacate). E chiar realitatea si n-a fost buna (bine) deloc!

Leave a Comment