Războiul generaţiilor

Marius Morar
Noul preşedinte al Federaţiei Române de Fotbal, Răzvan Burleanu, a promis multe lucruri în campania dinaintea alegerilor, însă, până în prezent, a reuşit să realizeze puţine lucruri din cele promise. Este, într-un fel, de înţeles, fiindcă nici nu a apucat bine să se usuce cerneala de pe semnăturile celuilalt preşedinte, Mircea Sandu. Tot un lucru de înţeles este şi faptul că a promis că va redresa „corabia” fotbalului românesc, fiindcă toţi promit „marea cu sarea” într-o campanie, deşi fotbalul nu ar trebui să fie la fel de „mânjit” cum este politica românească din ultimii 20 de ani.
Totuşi, Burleanu a reuşit un lucru esenţial, dar nu şi pozitiv: acela de a intra într-un război cu „Generaţia de Aur”. Şi când spun „Generaţia de Aur” nu mă gândesc doar la ultimul scandal, cel dintre Burleanu şi Răducioiu, mă gândesc şi la cele pe care preşedintele FRF le-a avut cu „regele” Gheorghe Hagi, cu Iovan şi cu Prodan.
Sigur că, în orice conflict, adevărul este la mijloc sau balanţa trage uşor într-una dintre cele două părţi, însă, nicidecum, nu se înclină în totalitate într-o anumită parte.
„Generaţia de Aur” a fost o echipă de top mondial, o echipă care a scos lumea în stradă (de bucurie, nu pentru a protesta cum se întâmplă în politică), o echipă cu care am crescut în faţa televizoarelor, una a cărei performanţe nu vor mai putea fi, probabil, niciodată egalate. Unde era la acea vreme studentul eminent Burleanu? De ce nu spune, aşa cum ar fi normal să o facă: „Jucătorii „Generaţiei de Aur” merită respectul nostru total”?
Nimeni nu-i contestă valoarea acestui personaj ajuns, probabil, prea devreme la şefia fotbalului românesc, dar, spre binele său, ar trebui să atragă alături de el oameni care şi-au făcut un nume în fotbal.
Generaţia de Aur a sperat că va ajunge să conducă fotbalul românesc, gândindu-se că „Baciul” poate să-l învingă în alegeri pe Burleanu. Sentinţa dată în Dosarul Transferurilor a căzut, însă, cum nu se putea mai prost atât pentru Gică Popescu, cât şi pentru ceilalţi din generaţia lui care urmau să-l ajute la conducerea Federaţiei.
Burleanu putea să atragă alături de el măcar o parte dintre jucătorii „Generaţiei de Aur”, dar nu a făcut-o şi s-a înconjurat de anonimi. Este decizia lui pe care, vrând, nevrând, trebuie să o respectăm, cu toate că, ar fi mult mai bine pentru el şi viitorul său să păstreze o relaţie bună cu foştii elevi ai generalului Iordănescu pe care românii i-au aplaudat în nenumărate rânduri şi cu care România s-a mândrit şi se va mândri mulţi ani de acum încolo.

Alte articole

Leave a Comment