Doi ochi somnoroşi, abia întredeschişi, privesc dintr-un pătuţ, spre lume. Nu disting încă ce se petrece în jurul lor. E multă forfotă şi agitaţie; e lume necunoscută. E un univers, în care, dacă ar putea vorbi, mica fiinţă ar spune că nu are ce căuta. Că nu-i este acolo locul. Dar cine îi mai cere acum părerea?
Atunci când s-a zămislit pentru a păşi în această viaţă nu a cercetat-o nimeni. Mai apoi, când a văzut lumina zilei, cei care ar fi trebuit să-i ocrotească primii paşi, să se bucure de fiinţa venită pe lume, au abandonat-o cu nesimţire. Acum, este îngrijită şi hrănită de străini, după ce a fost adusă de la maternitate, la casa de copii. E a nimănui şi a tuturor.
Anual, mii de copii sunt abandonaţi în maternităţi, şi nu numai, şi ajung a fi îngrijiţi în centrele sociale ale statului. Din acest moment, viitorul micului copil va purta pecetea abandonului, a vitregirii de dragostea părintească. Nimeni nu contestă faptul că în aceste unităţi, personalul care-i îngrijeşte le oferă copiilor ocrotire, hrană, îmbrăcăminte, medicamente, mai apoi, educaţie. Şi nici nu discută costurile pe care le implică astfel de instituţionalizări. Rău este doar că din numărul mare de copii primiţi aici, poate nicio cincime nu ajung să fie reprimiţi în familii, adoptaţi ori integraţi la rude. Şi astfel, ajung să crească între necunoscuţi, de unde primesc cele necesare şi, cu siguranţă, milă şi, poate, puţină dragoste. Nu aşa ca acasă.
Ani la rând, din banii noştri ai tuturor, însă, statul va cheltui sume consistente, pentru ca micile odrasle să nu ajungă de izbelişte, pentru a le feri de vagabondaj, de foame sau moarte. Cu toţii ştim că e normal să se procedeze astfel, să nu lăsăm la voia sorţii nişte fiinţe care nu au nicio vină pentru destinul lor. Dar nu e corect, pentru ceilalţi, ca nişte indivizi, să renunţe, din varii motive, la progenitura lor şi să arunce responsabilitatea creşterii şi educării ei în cârca comunităţii, sfidându-i pe cei care muncesc pentru fiecare leuţ sau care nu dorm nopţile lângă pătuţul pruncului bolnav.
E adevărat, fără a pune la socoteală latura sentimentală, că este mai uşor să-ţi pui picioarele în spinare şi s-o iei la sănătoasa, lăsând copilul te miri unde şi să spui că statul îl va îngriji oricum. Dar e greu de înţeles până când vor mai fi tolerate astfel de obiceiuri, până când statul nu va pune piciorul în prag şi nu va găsi soluţii de a preîntâmpina astfel de gesturi, de al căror număr ne tot plângem că e în creştere şi că implică bugete din ce în ce mai mari.
Cei care abuzează şi profită de prostia, indolenţa şi indiferenţa noastră a tuturor, a comunităţii, a statului şi a legiuitorilor, vor continua să procedeze ca până acum. Pentru că nimeni nu-i caută şi nimeni nu-i trage la răspundere. Pentru că nimeni nu ia măsuri concrete de a stopa din faşă abandonul în spitale. Ori dacă s-au luat, acestea nu se pot numi decât timide încercări, care au putut fi uşor contracarate. Până la urmă, am putea conchide că tot noi, societatea şi statul, suntem vinovaţi. Şi ajungem să finanţăm, din banii noştri ai tuturor, instituţionalizarea celor abandonaţi, pentru că nu suntem destul de deştepţi să găsim căi de a stârpi acest flagel.
