Mereu ne alegem cu cenuşa

   A fost şi baia de mulţime a preşedintelui nostru. Nici vorbă de negocieri sau ceva constructiv, orice, în îmbulzeala şi haosul de duminică, din Piaţa Universităţii. Oricum nu prea ai cu cine să negociezi nici în condiţii normale, cu atât mai puţin în vacarmul creat de sosirea „neaşteptată” a lui Iohannis în piaţă, în tumultul urletelor, huiduielilor, coatelor şi sloganurilor de acolo. Serviciile de pază şi protecţie abia l-au scos pe preşedinte din mulţime, într-un moment în care chiar el le-a spus celor care îi asigură protecţia, „să ne retragem încet…”. Eu nu am înţeles nimic din acest gest prezidenţial, aşa cum în genereal, de un an, nu înţeleg mai nimic din ceea ce face sau spune preşedintele nostru.

  Am văzut doar un act neinspirat, ineficient şi cu rezultat zero. Nu ştiu aşadar cui a folosit această baie de mulţime şi dacă ea a reuşit să aducă măcar un gram de linişte sau încredere în plus, în rândurile celor prezenţi acolo şi nu numai. Lăsând la o parte anumite categorii care, cu tot respectul pentru fiecare manifestant, nu au ce căuta într-o astfel de adunare, glasurile pertinente, care cer lucruri umane, corecte, bazate şi nu imposibile, trebuie ascultate şi luate în calcul cât mai urgent, dincolo de orice orgolii, interese, socoteli ale înalţilor demnitari români. Am ascultat tineri care au spus, fiecare în felul lui, că vor să rămână acasă, că s-au săturat de sărăcie, de incertitudine, că vor să muncească şi trăiască aici, în ţara lor.

 Am ascultat glasul bătrânilor, spunând că nu pot trăi dintr-o pensie mizeră, că mor, la propriu, de foame, de lipsa medicamentelor, de imposibilitatea de a duce o viaţă decentă, normală, după o viaţă de muncă. Atât cei tineri, cei mai maturi cât şi seniorii, au fost la unison cel puţin în privinţa unui lucru, poate cel mai important dintre toate: nu mai vor politicieni corupţi, nu mai vor partide care să nu facă altceva decât să fure prin rotaţie, nu mai vor primari care jecmănesc buzunarul public sau trimit în groapă oameni nevinovaţi prin actele lor iresponsabile dar făcute cu foarte bună ştiinţă şi, în unele cazuri, pe bani şi şpăgi ameţitoare. Mulţimea, „prostimea” cum ne alintă destui gherţoi ajunşi pe scaunele flauşate ale celor mai mari instituţii din stat, precum scroafa cocoţată în copac, poporul aşadar, trebuie să primească extrem de urgent certitudini că în această ţară începe să se schimbe ceva în bine. Lăsând la o parte unele deziderate imposibile sau debile, cum că „trebuie să renunţăm la toată clasa politică”, sau altele care chiar nu au nici o legătură cu nimic realizabil sau firesc, multe din dorinţele românilor care au ieşit în stradă în oraşele României trebuie luate în cea mai serioasă discuţie şi analiză, cu orice efort, risc sau consecinţă, cu asumarea căderii unor capete, cu orgolii rănite şi „cariere” terminate prematur.

 Tragedia din Colectiv, care, iată, seamănă moarte şi nenorocire peste multe destine şi familii fără oprire, este de fapt răsăritul tragediei colective naţionale. O tragedie care a existat de ani de zile, care a crescut şi s-a extins precum o boală necruţătoare, care a atins tot mai multe vieţi, a intrat în tot mai multe case, s-a instalat pe ogoare, în păduri, în sate, oraşe, în şcoli, în spitale, în instituţii de cultură sau în cele ce aparţin Justiţiei, în locurile de muncă ale oamenilor sau în buzunarele şi cămările românilor. O tragedie pe care focul din Colectiv a scos-o de sub pământ, a făcut-o vizibilă în tot dramatismul ei. Putem lua foc, la propriu, oricând, atât noi cât şi copiii noştri, dacă aruncăm un ochi pe o statistică şi vedem că doar 7 şcoli din 100 au avizul şi dotările necesare pentru situaţiile în caz de incendiu. Nu mai vorbim de clădiri de birouri, de instituţii, ministere, teatre şi cinematografe, cluburi, biserici, stadioane. Iar focul este una din cele o mie de alte nenorociri care ne pândesc şi care devin iată, iminente, prin corupţia, iondolenţa, nesimţirea, incompetenţa celor aleşi de noi. De la vlădică şi până la opincă.

 De la şef de birou şi până la Preşedinte. Cineva, cumva, trebuie să înceapă marea defrişare. Scriam în urmă cu mai bine de o lună, într-un alt editorial, aceleaşi lucruri. Aceleaşi dorinţe şi adevăruri, şi spuneam că oamenii s-au săturat de politicienii corupţi, de primarii şpăgari, de miniştri incompetenţi şi de putregaiul din parlamentul României. Acum, iată că în mare parte, aceste lucruri mi se arată în faţa ochilor, pornite ca un val uriaş în urma acestei nenorociri din clubul morţii. Partea tristă, ca să n-o numesc dramatică, este că nu ştiu dacă în acest moment, există cineva dintre cei de la putere, care să-şi dorească sau care să fie capabil să înceapă secerişul şi marea defrişare în rândul celor care iată, fac posibile dramele românilor, de la cele mai mici mergând până la tragedia supremă – crima.

 Nu ştiu dacă schimbarea Guvernului, dacă numirea unui nou prim-ministru, a unui nou cabinet, înseamnă în mod necesar şi faptul că o apucăm pe drumul cel bun. Cu preşedintele nostru, sunt aproape complet lămurit, la fix un an de când a fost ales: tristeţe mare, mai mult nu am ce să adaug. Ce va urma, încotro ne îndreptăm, unde vom ajunge după ce măcar o parte din lucruri şi întrebări se vor fi limpezit şi îşi vor fi găsit răspunsul? Cât trebuie să mai aşteptăm sau, daţi-mi voie să întreb, câţi trebuie să mai murim, pentru ca România să devină iarăşi ce a fost cândva, şi mai mult, poate, decât atât? Pentru că, în acest ritm, cu astfel de conducători, de legiuitori, de oameni care ne ţin destinele în frâie, ne alegem cu cenuşa. Şi nu peste mult timp, nici poarta ţării nu va mai avea cine să o închidă, şi va rămâne aşa, căscată în bătaia vântului, îngrădind un loc aproape părăsit. Un loc în care şansa la normalitate nu şi-a mai găsit drum niciodată.

Alte articole

Leave a Comment