De ce doar copiii vor să devină gunoieri?

Îmi amintesc zâmbind, deseori, imaginile cu anumite categorii de oameni ai muncii care mi-au marcat pozitiv copilăria. Printre ei se găsesc și lucrătorii de la salubritate, mai precis gunoierii, așa cum societatea i-a botezat de când ne știm. Deși nu sună tocmai plăcut denumirea acestei meserii, îi voi numi și eu așa lăsând la o parte orice sens peiorativ ori defăimător, ci pur și simplu pentru că oamenii așa îi știu și asta nu doar la noi. Gunoierii reprezintă una dintre cele mai hulite bresle, mai ales la noi, pentru că așa cum știm, românul are tendința de a-l învinovăți pe „Acarul Păun” atunci când el însuși comite o faptă urâtă. Deși noi, cei care nu suntem gunoieri, suntem cei care facem ca situația grea și deloc plăcută să persiste încă în multe locuri și puncte de colectare a deșeurilor, vina pică tot de atâtea ori pe ei și pe angajatorul lor. Ei sunt de vină mereu.

-De ce nu curăță? -De ce nu mătură? -De ce nu lasă locul Lună și bec? (pentru ca noi, în următoarele cinci minute, să trântim din nou sacul desfăcut între pubele și nu în ele) Și multe alte întrebări și acuze care se sparg mereu în capul lor, de mai puține ori din vina lor, de mai multe ori din vina noastră. Lăsând la o parte orice laudă la adresa celor care ne ridică mizeria zilnic din fața caselor ori de la blocuri, vreau să scriu câte ceva despre acești oameni și despre ce s-ar putea întâmpla dacă vreunul dintre ei, unul singur, s-ar îmbolnăvi mâine, mai ales în acest context pandemic fără precedent.

Revenind la amintirile din copilărie, în anii ’80, în inima Bucureștiului, blocul în care locuiam producea gunoi pe bandă rulantă. Nu existau saci de gunoi ori pungi de aruncat, ci doar o găleată pe fundul căreia, după ce o spălam cu dero de rufe, puneam un ziar împăturit. Gunoiul mergea pe toboganul de la ghena existentă la fiecare etaj și se strângea în ghena centrală de jos în grămezi uriașe. Femeia de serviciu împreună cu unul dintre gunoieri, strângeau o dată la două zile tot gunoiul cu lopata și umpleau tomberoanele acelea tubulare pe care le știți de pe timpuri. Un țigănuș simpatic, de o hărnicie exemplară, venea mereu pe traseul nostru și muncea câte o oră la bloc. Primea deseori de la noi tot soiul de nimicuri. Ba un pachet de biscuiți „Voinicel”, ba îi mai băga cineva în eterna pungă românească o sticlă de vin ori o haină veche, o șapcă sau o pereche de mănuși de iarnă, găurite. El mulțumea frumos, înclina capul și zâmbea mereu de parcă ar fi primit cine știe ce cadouri prețioase. Noi, copiii, ne strângeam mereu în jurul lui fascinați de felul în care lua gunoiul cu lopata și îl punea în tomberoane. La urmă spăla tot spațiul cu furtunul, ne zâmbea și spunea: „Ne vedem data viitoare”. Și mereu, atât cât am stat acolo, ani în șir, în toate „dățile viitoare” țigănușul nostru cel harnic era nelipsit de la datorie. Evident că toți ne doream să fim ca el.

Ce te faci, mă, când o să fii mare? – ne întrebau unchii și mătușile. –Gunoier! – venea pe loc răspunsul multor pitici. Mai târziu am aflat că nu doar noi eram fascinați de munca acestor oameni. Copiii de pretutindeni îi iubesc și astăzi la fel de mult pe gunoieri. În America ei sunt așteptați la porți de cei mici, cu sufletul la gură. Primesc prăjituri, mici cadouri, dar mai ales îmbrățișări. Li se fac desene, portrete, toți copiii tremură de bucurie când gunoierul se apropie de casa lor. Dacă vreun copil lipsește de la sfânta ridicare a gunoiului, iese scandal mare în casă. De Crăciun, toți vor în mod invariabil cadou o mașinuță de gunoi. Oare de ce? Pentru că sunt buni, transmit o stare de siguranță autentică. Pentru că fac o muncă pe care niciunul dintre noi nu vrea să o facă. Pentru că mâinile lor ating opt sau zece ore pe zi sau pe noapte, tot ce este mai urât mirositor, mai nociv, dar și mai iresponsabil depozitat sau aruncat, riscându-și de multe ori sănătatea pentru a ne păstra pe noi sănătoși și cu un trai confortabil. 

Imaginați-vă însă un singur scenariu dintre sutele posibile: un singur angajat al societății care ne ridică gunoiul și curăță spațiile de depozitare, să se îmbolnăvească, Doamne-ferește, în acest context pandemic grav pe care îl traversăm. Toți, fără excepție, vor fi trimiși în secunda imediat următoare acasă în izolare sau în spații de carantină, după caz. Se pune fireasca întrebare: Ce facem? Ce ne facem? Ne mănâncă mizeria, ne invadează șobolanii, muștele, țânțarii, ne îmbolnăvim de o sută de alte boli înainte să luăm vreun virus încoronat. Suntem, fără să folosesc cuvinte mari, aproape terminați. Ei bine, asta înseamnă, în câteva cuvinte, să fii ceea ce nu-și dorește aproape nimeni să fie: gunoier. La noi, lumea nu prea îi prețuiește. Din contra. Ne grăbim să dăm vina pe orice sau oricine, numai pe noi nu. Sigur, și ei mai greșesc, nici ei nu-s perfecți, dar… noi nu suntem niciodată vinovați, ei sunt mereu! Desigur, lucrurile pe acest segment al salubrizării sunt încă departe de a fi așa cum trebuie să fie, adică aproape perfecte, la noi. Este nevoie de noi investiții, este nevoie ca cei ce ne conduc să bage masiv bani în puncte de colectare noi și salubre, securizate, pentru a nu mai lăsa posibilitatea celor care ne fac viața grea să ne întindă gunoaiele în jurul blocurilor.

Este nevoie de o dotare mai bună a celor ce muncesc și au și ei nevoie, evident, de condiții ce mereu pot fi mai bune. Însă este nevoie mai mult decât orice ca noi, cei care aruncăm iresponsabil, cei care nu punem gunoiul în săculeți închiși bine, cei care aruncăm plastic peste metal și ciorbă stricată peste haine vechi să înțelegem că nu îi ajutăm doar pe gunoieri să nu-și mai bage mâinile și nasul în toate aceste nenorociri care vin pe care firească din traiul nostru de zi cu zi, ci ne ajutăm de fapt pe noi înșine. Ei fac mai mult decât le este menționat în fișa postului; societatea care asigură salubrizarea face oricum mai mult decât este prevăzut strict în contracte și aveți garanția că ceea ce scriu este pe deplin dovedit și vă spune acest lucru cineva care a criticat poate cel mai mult din toată presa locală, tot ceea ce ține de salubritate, de gunoi, de iresponsabilitatea multora în această privință. Dacă vrem mai mult și mai des, administrația trebuie să plătească, tot prin noi, mai mult: e logic și simplu. Ei mătură și curăță locul înainte de a pleca, deși nu sunt obligați să facă asta. Ridică și cară în spinare canapele rupte sau pline de jeg, fotolii, saci cu zid spart, de zeci, sute de kilograme, moloz, faianță spartă, parchet, vitrine, mese, butelii, cărucioare, pomi tăiați, cară tot deși toate astea au un regim special de depozitare și nu intră sub nicio formă în sarcina lor ca serviciu cu titlu gratuit. Însă ei au făcut-o și o fac mereu. În cazuri de pandemie, de necesitate, de orice rău mare pe lumea asta, ei nu pot lucra de acasă. Ca ei, mai sunt și alții, din alte profesii, la fel de vitale. Munca nobilă a acestor oameni în alte țări este una profund respectată și plătită, totodată, cu bani grei. Gunoierii, în foarte multe țări se află pe primul loc în privința aprecierii și popularității fiind cel mai bine plătite între meseriile din administrațiile orașelor. Și toate acestea pe bună dreptate.

Chiar și așa, niciun copil devenit… adult nu dorește să se facă gunoier. Când „te faci” mare, constați că e o „rușine”, nu? Mulți așa văd lucrurile, din păcate. “Visul” de a deveni gunoier se stinge odată cu copilăria și știți de ce? Pentru că doar un copil, cu limpezimea aproape perfectă a sufletului, cu sinceritatea și dragostea lui necondiționată față de oamenii pe care îi văd muncind din greu înțeleg fără explicații suplimentare că gunoierii sunt un soi de definiție a hărniciei, sunt oameni minunați, buni, blânzi. Ei înțeleg pur instinctual că fără gunoierul care vine la poartă sau la ușa blocului, ceva nu va fi bine.

Și în prezent de multe ori mă surprind privind pe fereastră, undeva parcă dincolo de ei, atunci când mai aud mașina de gunoi venind pe strada noastră. Ce legătură ciudată, dar autentică, are gunoiul cu unele dintre cele mai frumoase amintiri din copilărie? Ei bine, are. Mă mai gândesc uneori că poate ei sunt de fapt singurii care se încurajează atunci când noaptea târziu pun capul pe pernă, știind cel mai bine importanța uriașă a muncii lor. Vă doresc și îmi doresc să nu aflăm niciodată cu adevărat cât este de importantă meseria de gunoier. Deși atunci am putea afla și că este o meserie frumoasă… ca orice altă meserie de pe Pământ.

 

 

 

Alte articole

9 Thoughts to “De ce doar copiii vor să devină gunoieri?”

  1. Anonim

    Felicitari Magazin Salajean pentru ceea ce publicati. Presa de calitate care da clasa multor ziare din tara si chiar din Bucuresti. ???

  2. Anonim

    fix de calitate

  3. Anonim

    avem Citadin si ADP !! si mai ales avem toti angajatii din primarie !! asa in sfarsit o sa-si merite salariile !!
    p.s. pe unde e Ciunt si Fort ?!?!

  4. Anonim

    Si atunci, de ce munca unora este mai „specială” decât a acestor gunoieri? Un gunoier poate să-şi desfăsoare activitatea si dacă „specialii”nu ar muncii. Pe când acei „speciali”, care huzuresc în birouri luxoase, si primesc saci de bani pentru „munca” lor, nu cred că ar putea muncii mai mult de câteva zile, dacă gunoierii si-ar înceta activitatea. Şi se pune întrebarea: a cui muncă este mai „specială” si mai necesară?

  5. Anonim

    A birocratilor de la primarie e mai speciala! Clar!

  6. Anonim

    Un articol bun;comentariile ,la fel .

  7. Anonim

    Foarte bun articol. Minunat. Babiuc unde esti? Invata!!! Si pe langa tine multi altii…carcotasi. Inclusiv primari! Mari primari comunali!

  8. Me

    Foarte frumos și adevărat! Putini sunt cei care se gândesc la aceasta categorie de oameni, fără de care, omenirea nu ar mai putea exista, funcționa.. Doar dacă nu s ar inventa o modalitate electronica de a se colecta și apoi dispărea gunoiul! Felicitări pentru articolul inedit!

Leave a Comment