Bădăcin 2019

Daniel Săuca

Am fost și eu sâmbătă la Bădăcin. Nu puteam lipsi. Am scris de nenumărate ori despre casa lui Iuliu Maniu. Am editat cărți care vorbesc și despre Bădăcin, și despre „conacul” în cauză. Într-un fel, m-am legat de satul lui Maniu, așa cum port în suflet și alte locuri din județul Sălaj. Lume multă, pestriță. Primari cu tricolor, mulți primari cu tricolor, dacă tot a fost prezent și șeful mare de la București. Și ce șef mare. Poate viitorul prim-ministru. Au fost de față și alți primari. Fără tricolor. Și un fost prim-ministru care a ținut să ia cuvântul. Poate era mai bine să tacă. Așa e la noi, cam peste tot: prea mulți vorbitori care nu spun nimic! Mi-a plăcut intervenția primarului din Oradea, scurtă, la obiect. Chiar așa: nu ne este rușine că la 30 de ani de la Revoluție nu toate clădirile-simbol ale românilor sunt reabilitate? A vorbit și un academician. Probabil bine. Numai că nu s-a auzit mai nimic din discursul d-sale. Așa că lumea, pestriță, s-a retras la corturi, la sarmale. Printre îmbucături unul, altul mai trimiteau săgeți: de ce n-a venit, unul, altul; să le fie rușine!; nu ne cunoaștem istoria! Am fost și eu sâmbătă la Bădăcin. Nu puteam lipsi. O zi superbă de toamnă. Peste discursuri, depuneri de coroane, liniștea împlinirii unui vis. „Datoria vieții noastre”… Liniștea s-a lăsat oricum peste Bădăcin. Vă invit și eu să vedeți reabilitata casă a fostului prim-ministru al României. Sălajul poate trăi măcar prin istoria lui. Și nu sunt multe lucruri de făcut în acest sens. Și chiar nu merită să mai așteptăm încă un Centenar… Închei cu un citat din „Monografia satului Bădăcin și a familiei Maniu” (ediția a III-a, revizuită și adăugită, Ed. Caiete Silvane, 2018) scrisă de pr. Cristian Borz: „(Maniu) a știut că puterile occidentale au abandonat România în mâinile sovieticilor chiar înainte de terminarea războiului și cu toate acestea a continuat să lupte chiar dacă lupta sa însemna închisoare și moarte. El considera martiriul său piatra de temelie a renașterii poporului în viitor. Într-o discuție pe care a avut-o cu nepotul său Ionel Pop înainte de alegerile din 19 noiembrie 1946, Maniu spunea: «Eu știu că toată garnitura noastră, împreună cu mine, vom muri în închisoare. Dar nu-ți dai seama că asta e datoria mea, a noastră? Este singurul lucru pe care-l mai pot face pentru poporul român acum. Să-i dau demnitatea luptei (…)»” (p. 205). Oare mai putem lupta pentru țara noastră?…
P.S.: Rânduri apărute la rubrica de față în 2019. Măcar întrebarea din final rămâne actuală.