In Memoriam Rodica Coposu (1932-2025)

La 26 septembrie 1932, în casa parohială din Bobota vedea lumina zilei mezina familiei Coposu, pe care au botezat-o Steluța Lucia Rodica. S-a născut „sub semnul Balanței, care nu i-a fost favorabilă și care arareori a înclinat în favoarea ei. Venirea ei pe lume a fost marea bucurie a vieții mele,  – spunea Flavia Coposu, sora ei. Dumnezeu mi-a dăruit o jucărie vie de care am beneficiat trei ani neîntrerupt (până în momentul când a plecat la liceu, la Beiuș – n.n.). Îmi amintesc și eu (și spuneau și părinții) că a fost copilul cel mai cuminte și cel mai puțin pretențios dintre noi, pregătită parcă pentru viața ce o aștepta (…) Era veșnic surâzătoare, cu un păr bogat blond și ondulat și cu două gropițe mici, veșnic prezente pe fețișoara ei veșnic surâzătoare”.

Școala primară a început-o în satul natal, Bobota, în anul 1939. Fiind fiica preotului satului, bineînțeles că a fost „vedeta clasei”, după cum se exprima un fost coleg de clasă. Rodica Coposu își mai aducea aminte că pe învățătoare o chema Mânzatu, o învățătoare tânără, care a învățat-o să scrie cu mâna dreaptă, deoarece era stângace: „Aia (învățătoarea – n.n.) m-a învățat pe mine să scriu cu mâna dreaptă. Eu eram stângace. Și acuma sunt stângace: tai cu stânga, cos cu stânga. Și pe vremea aia nu era așa de evoluat învățământul ca să te lase să scrii cu stânga, că acuma îi lasă”.

Din păcate, după absolvirea clasei I a venit odiosul Dictat de la Viena și refugiul familiei: „Din casa copilăriei, spunea sora sa, Flavia, și-a salvat numai rucsăcelul de excursie și păpușa”. A mai reușit să-și ia și vioara.

Clasa a II-a a urmat-o la Coșlariu, unde tatăl său, protopopul greco-catolic Valentin Coposu, fusese numit preot. Din păcate, un an mai târziu de la plecarea în exil, tatăl său se stinge fulgerător din viață, în urma unui infarct. În aceste condiții, familia s-a mutat la Oarda de Jos, unde tatăl său și fratele său, Corneliu, luaseră în administrare o fabrică de spirt. Astfel, clasa a III-a a efectuat-o la școala din Oarda de Jos, iar clasa a IV-a a urmat-o la Alba Iulia, „pentru că urma liceul”. A susținut examenul de admitere și a intrat la liceul din Alba Iulia, dar a urmat aici doar un an, pentru la sfârșitul războiului, după 23 august 1944, familia s-a reîntregit la București.

Rodica Coposu a fost înscrisă la Școala Centrală din București, un liceu de fete renumit: „În anul ăla, spune Rodica Coposu, școlile au început în octombrie și știu că am venit și m-a înscris la Școala Centrală, care era considerat un liceu foarte bun de fete, cu tradiție, mă rog, școala asta a fost făcută pe vremea lui Cuza și se numea Pensionat domnesc de domazele. Și eu am avut o monografie a școlii foarte frumoasă, nu știu pe unde s-a pierdut, care arăta primele serii de absolvenți, ce uniforme purtau”.

În momentul în care ajunge elevă la renumitul liceu, se purta o singură uniformă, nemaiexistând uniformă de gală și nici de zi, datorită vremurilor de criză de după război. Rodica Coposu își aduce aminte, cu lux de amănunte, ținuta care se purta obligatoriu de către toate elevele: „Era perioadă de criză, imediat după război, spune Rodica Coposu. Era o secretară cu părul ondulat, cu onduline, căreia toată lumea îi zicea Piți, nu știu de ce. Și ea avea o păpușică îmbrăcată în uniforma școlii. Cine venea la școală era obligată să aibă costum. Era obligată să poarte uniforma. Era o fustă bleumarin, cu două cute duble de 8 cm, 40 cm de la pământ, bluză albă cu mânecă lungă cu monograma școlii brodată pe buzunar, palton bleumarin sau gri se admitea, cu basc pe care era emblema școlii era SCF (Școala Centrală de Fete), basc bleumarin, emblema brodată cu bleu, număr matricol brodat direct pe stofă pe mâneca paltonului, ciorapi trei sferturi, albi sau gri, pantofi negri sau maro. Asta era uniforma obligatorie”. De asemenea, își aduce aminte de rigurozitatea și severitatea care le era impusă: „Directoare era o italiancă, domnișoara Badetti, care te aștepta la intrare în școală și trebuia să ai părul strâns, cu codițe, cu fundiță bleumarin sau dacă aveai părul scurt cu bandă bleumarin. Și știu că aveam o colegă care avea părul creț și prima dată când a venit profesoara zice: – Te-ai coafat! – Nu, e părul meu. Și avea o chiuvetă la intrare și i-a băgat capul la chiuvetă și alături era un uscător de ăsta de mâini și a băgat-o acolo și a uscat-o și s-a făcut părul cât o căpiță, și mă rog, pe urmă cu mare greutate l-a adunat și și-a pus două fundițe așa … și bine, în special pe fetele mai mari le controla lumea să nu fie coafate. Era disciplină în școală, dar aveam profesoare bune”. Mai târziu a aflat că profesoarele care doreau să predea la Școala Centrală trebuiau să obțină la examenul de definitivat sau de grad minim nota 9: „Și am avut profesoare foarte bune și de limba română, și de franceză, de istorie, de geografie, mă rog, toate erau foarte bune și au ieșit niște serii de elevi bine pregătiți”.

A venit, însă, anul fatidic 1947, anul în care fratele său, Corneliu, a fost arestat, iar surorile au fost date afară din serviciu. Pentru eleva Rodica Coposu anul 1948, când se adoptă o nouă reformă a învățământului, după model sovietic, a fost unul de coșmar. Renumita Școală Centrală, înființată în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, s-a transformat brusc în „Zoia Kosmodemianskaia”, iar copiii cu origine „nesănătoasă”, cum se spunea în epocă sau „alte categorii”, „nu erau demni să populeze acest bastion comunist”. A fost schimbată și directoarea școlii, cu o favorită a regimului comunist: „Au dat-o afară și a venit una Ileana Ionescu, la care fetele, colegele mele îi ziceau Țiganiada, fiindcă era brunetă și cu părul creț. Și asta a dat afară profesori și a adus cadre noi”.

În urma adoptării noii reforme a învățământului, a urmat un examen de verificare a cunoștințelor, prin care au fost marginalizați elevii care proveneau din familiile cu „origine nesănătoasă”. Rodica Coposu a fost umilită, prin nota care i s-a dat: „Am făcut acolo (la Școala Centrală – n.n.), spune Rodica Coposu, până în 48, când s-a făcut reforma învățământului, când am dat un examen de verificare a cunoștințelor și de unde eu aveam peste media 9,50, media în clasa I, II, III, a IV-a, 9,50 la capacitate din clasa a IV-a, în clasa a V-a aicea … Am primit, după acest examen de verificare, 6,36. Și am fost prima sub linia admisă. Și deasupra mea era repetenta noastră, corigenta clasei noastre, una Metiță Elisabeta. Ea avea 6,37, eu 6,36. Și deci n-am mai intrat la Școala Centrală”.

Rodica Coposu își aducea aminte că în acel an s-au desființat toate liceele de renume din București: Regina Maria, Carmen Silva, Pitar Moș, Notre Damme, Domnița Ileana etc. În locul lor, noul regim comunist a înființat o serie de licee de stat: „Și s-au făcut câteva licee de ăstea de stat, unde cei la care li s-a desființat liceul au venit și au dat și ei examen și s-au înființat niște noi licee: un liceu clasic și un liceu de fete în clădirea liceului de băieți, care se numea pe vremuri Titu Maiorescu. Și acolo scria Seminarul Titu Maiorescu pentru că acolo studenții își făceau practica de profesori (pedagogică – n.n.). Studenții de la Filologie”.

Flavia Coposu amintea și ea calvarul trăit de sora sa, odată cu adoptarea noii reforme a învățământului: „Deși toți anii a fost premiată, a fost eliminată și nevoită să continue la un liceu de excelență, pe care l-a absolvit cu media 10”.

Conform noii legi a învățământului, în anul școlar 1948/49, Rodica Coposu trecea în clasa al IX-a de liceu. A absolvit liceul cu nota 10, ceea ce mai târziu însemna că intrai fără examen la facultate: „Am terminat cu 10 și toți cei care terminam cu 10 primeau diplomă de merit. În anul în care am terminat eu, în 51, nu era încă povestea cu diplomă de merit. Dădeai numai un test, cu o comisie de profesori. Eu am dat examen de admitere și am intrat la Politehnică. Am avut profesoară foarte bună la matematică”.

Facultatea se numea de Electro-Mecanică, dar în anul în care a dat examen Rodica Coposu s-a transformat în Facultatea de Electrotehnică și Energetică. Amintește și modul arbitrar în care s-a făcut repartizarea pe cele două specializări: „După ce am dat examen s-a făcut separarea. Unul la stânga, unul la dreapta, electro și energetică, și nu te întreba… Și eu am nimerit la Facultatea de Energetică. Alți colegi ai mei la Facultatea de Electrotehnică”.

O altă poveste interesantă este cea a încercării de a fi înscrisă în Uniunea Tineretului Comunist, conform regulilor stricte ale noii puteri comuniste: „Trebuie să spun că după ce am terminat liceul și am dat bacalaureatul, diriginta mea a spus că trebuie să intru în UTM ca să pot intra în Facultate. Și am zis: – Bine, da nu pot și a zis: – Lasă că aranjez eu. Și a aranjat cu secretara liceului, care era o fată foarte cumsecade și m-a primit fără confirmare, adică m-a primit urmând să fiu confirmată de la raionul UTM și când m-a chemat la raionul UTM mi-a spus că: – Bănuiesc că știți de ce nu te putem confirma și am spus: – Probabil că da, fiindcă tata era preot. – <Și ăia o prins din zbor musca> (completează Flavia Coposu – n.n.). A spus: – Mă rog, vor fi și alte motive. În tot cazul dumneavoastră puteți la facultate să activați în Sindicatul Studenților, mă rog. Și mai erau două colege ale mele și în dreptul nostru era scris suspect. Era normal, că era același sector în care locuia Cornel și noi. Și atuncea normal că știau tot. Știau că Cornel e arestat, mă rog. Da n-a fost nimica. Pentru mine asta a fost o binefacere pentru că în primăvara anului 1952 începuse lupta împotriva dușmanului de clasă, infiltrând între studenți și o mulțime de colege ale mele au fost excluse din UTM. Pe mine n-au avut de unde mă exclude, că nu mă primiseră. N-am fost primită. Așa că am scăpat”.

Având note mari și fiind un domeniu științific important, la sfârșitul anului 1952 a fost chemată și propusă pentru a merge la studii în URSS: „Și a fost destul de complicat, spune Rodica Coposu, că a trebuit să-i fac să creadă că nu pot să merg. Am spus că nu pot să merg că mama-i bolnavă. Este în vârstă. Surorile mele mai mari lucrează prin diferite locuri, și că nu pot să plec. Și m-au iertat”.

Rodica Coposu a absolvit cursurile Facultății de Energetică în data de 1 iunie 1956 și a reușit să se angajeze imediat, înainte de susținerea examenului de Stat, cum se numea atunci examenul de licență, pe care l-a dat în luna iulie 1956: „M-am angajat pe post de tehnician la Institutul de Studii și Proiectări (ISPE), care era Institutul Ministerului Energiei. Și m-am angajat. Eu am făcut practica pentru proiectul de diplomă în ISPE, acolo mi s-a recomandat și atuncea după ce am terminat practica și, bineînțeles, m-a angajat, deocamdată temporar. Și când am dat examenul de diplomă ISPE-ul a avut atunci nevoie de mulți ingineri și a fost un reprezentant al ISPE-ului la Institutul Politehnic și am primit repartiție vreo 30 de persoane ”. Abia după 2-3 ani „s-a făcut o cernere a salariaților. S-au mai desfăcut niște contracte de muncă, da eu am lucrat și am fost apreciată de șefii mei și n-am avut probleme de genul ăsta. Am scăpat, pentru că a fost o epurare”.

La acest institut de proiectări, Rodica Coposu a lucrat până la pensionare, adică în anul 1991: „Am lucrat în același colectiv, s-au mai schimbat șefi, nu știu ce, de la angajare până la pensionare. M-am pensionat în 1991. De fapt, eu mi-am depus actele pentru 31 noiembrie 90, dar până mi-a venit decizia, pe la mijlocul lui iunie și m-am pensionat cu data de 1 iulie 1991”.

Sora sa mai mare, Flavia, alături de care a înființat o fundație în memoria distinsului lor frate, Corneliu Coposu, reușea să sintetizeze într-o singură frază întreaga viață și activitate a celei care a fost Steluța Lucia Rodica Coposu:

„Pentru familie, ea a devenit stâlpul siguranței. Și-a dedicat întreaga capacitate materială și spirituală pentru folosul familiei și al tuturor celor care i-au cerut sprijinul. Generozitatea a moștenit-o de la mama, toleranța și dragostea de oameni de la Cornel, spiritul de dreptate de la tata și de la Doina și se poate spune că a cules de la fiecare dintre noi calitățile pe care nu le-a păstrat pentru ea, ci le-a dăruit celor ce aveau nevoie”.

Voi păstra mereu în suflet amintirea acelor clipe de neuitat, când am fost găzduit cu atâta dragoste în casa lor din București, strada Mămulari, făcându-mă să mă simt nu ca un simplu consătean din Bobota, ci ca pe un membru al familiei. Informațiile și lecțiile de viață primite atunci de la distinsele surori Rodica și Flavia Coposu vor rămâne un adevărat testament moral pentru noi.

Dumnezeu să o odihnească în pace.

dr. Marin Pop