Popas duhovnicesc: Perspectiva unui creștinism de tip autist (Matei 8,5-13)

Vindecarea slugii sutașului din Capernaum, este unul din evenimentele emoționante ale Sf. Scripturi, eveniment capabil să ne pună pe gânduri și să ne dea imboldul de a ne reformula atitudinea pe care noi o avem față de Dumnezeu și față de semeni. Străin de neam, reprezentând prin poziția sa puterea romană stăpânitoare în Israel, sutașul, acest militar care avea în subordinea sa 100 de ostași, câștigase bunăvoința evreilor din Capernaum construindu-le o sinagogă. Ceea ce îl caracterizează însă în mod profund pe acest om, este dragostea și grija pe care o poartă slujitorului său care era grav bolnav, deşi istoricii acelor vremuri ne spun că sclavii erau consideraţi având o valoare atât de mică încât carnea lor era dată ca hrană peştilor din lacurile imperiale sau din mărturiile vremii citim cum un unchi, al cărui nepot i s-a plâns că nu a văzut niciodată o vărsare de sânge, a ordonat imediat uciderea a şapte sclavi. În ciuda acestor lucruri, noi vedem aici un sutaş care îşi iubea sclavul, și chiar dacă nu era evreu, avea în sine acea conștiință morală despre care Sf. Ap. Pavel zice: “Căci, când păgânii care nu au lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege” (Romani 2,14).
Sfântul Evanghelist Luca ne spune că sutaşul, mai înainte de a veni personal înaintea Mântuitorului, i-a rugat pe mai-marii sinagogii din Capernaum să intervină ei în favoarea cererii sale, ceea ce demonstrează că întâlnirea cu Iisus nu este deloc întâmplătoare. Alte amănunte nu ştim despre acest sutaş, știm doar că deşi păgân, era un om cu un suflet mare, înnobilat de virtuţi, rar întâlnite chiar în poporul lui Dumnezeu. Fără să obţină niciun rezultat la medicii pe care cu siguranță îi consultase, mai ales datorită poziţiei sociale înalte de care se bucura, auzind de puterea cuvintelor şi a faptelor minunate ale Mântuitorului, vine înaintea Lui cu speranţa singurei şanse de tămăduire. Dacă și apostolii se întrebau uneori, cu privire la persoana Mântuitorului: ”Cine este Aceasta?”(Marcu 4,41), sutașul dovedește o credință atât de puternică și de argumentată în puterea lui Dumnezeu încât la sfârșit, Hristos admirativ va spune în auzul tuturor: ”la nimeni în Israil n-am aflat atâta credinţă.”
Rar s-a întâmplat și se mai întâmplă și azi ca cineva să bucure pe Dumnezeu. Această raritate nu constă în faptul că Dumnezeu este un pretențios, Unul căruia nu știm cum să-i mai facem pe plac. Din contră, Dumnezeu asteaptă de la noi atât de puțin, un puțin care aproape că se impune de la sine. El se bucură în momentul în care omul îl recunoaște ca Dumnezeu, Îl prețuiește și se smerește în fața Creatorului său lăudându-L și preamărindu-L. Numai în condițiile în care, tu ca om ai ceva comun cu Dumnezeu îl poți numi Tată, când știi că depinzi de El, când știi că te iubește, iar tu ești dator să răspunzi acestei iubiri prin dragostea ta. Cred că cea mai potrivită comparație privind relația actuală a noastră cu Dumnezeu este aceea a copiilor autiști, care sunt perfect sănătoși din punct de vedere fizic însă n-au niciun sentiment față de nimeni, sunt necomunicativi. Ce bucurie poate avea tatăl sau mama unui astfel de copil, pe care deși îl înconjoară cu toată dragostea, nu primesc în schimb nici măcar un surâs de mulțumire? Deși în jocul lor tăcut, acești copii îngână cuvântul mamă sau tată, ei nu arată nicio afecțiune.
Fără să fiu cinic, cred că uneori așa arată și relația noastră cu Dumnezeu. Cu tritețe o spun, dar cred că putem vorbi uneori de un creștinism autist sau despre creștini autiști atunci când și noi îngânăm numele lui Dumnezeu în scurtele noastre rugăciuni fără nicio tresăltare sau fără nicio frângere de inimă. Aceasta este durerea mocnită a lui Dumnezeu: ,,poporul acesta se apropie de Mine cu gura şi cu buzele Mă cinsteşte, dar cu inima este departe, căci închinarea înaintea Mea nu este decât o rânduială omenească învăţată de la oameni.”(Isaia 29,13) De aceea, în momentele de sclipire ale credinței noastre, când ieșim pentru puțin timp din monotonia universului nostru îngust și ne deschidem inima spre Dumnezeu, El se bucură nespus. Există însă o condiție a veridicității acestei iubiri a lui Dumnezeu. Deși cea mai mare poruncă este: ,,Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău … iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”(Luca 10,27), dragostea de Dumnezeu se filtrează prin dragostea arătată semenilor noștri, pentru că spune evanghelistul Ioan, nu-L poți iubi pe Dumnezeu pe care nu-L vezi dacă pe semenul pe care îl vezi nu-l iubești.
Așadar au fost rare momentele în care omul l-a bucurat pe Dumnezeu. Sutașul însă a reușit acest lucru, și de fiecare dată când cineva bucura pe Hristos, El făcea referire la sfârșitul lumii și al veacurilor, vorbind de acea fericire fără de sfârșit din împărăția lui Dumnezeu.

Pr. Augustin Câmpean

Alte articole

2 Thoughts to “Popas duhovnicesc: Perspectiva unui creștinism de tip autist (Matei 8,5-13)”

  1. […] Vindecarea slugii sutașului din Capernaum, este unul din evenimentele emoționante ale Sf. Scripturi, eveniment capabil să ne pună pe gânduri și să ne dea imboldul de a ne reformula atitudinea pe care noi o avem față de Dumnezeu și față de semeni. Străin de neam, reprezentând prin poziția sa puterea romană stăpânitoare în Israel, sutașul, acest militar care avea în subordinea sa 100 de ostași, câștigase bunăvoința evreilor din Capernaum construindu-le o sinagogă. Ceea ce îl caracterizează însă în mod profund pe acest om, este dragostea și grija pe care o poartă slujitorului său care era grav bolnav, deşi istoricii …mai multe stiri […]

  2. "cineva să bucure pe Dumnezeu"

    Luca 15,7. Fiecare om poate sa provoace bucurie in cer in momentul in care se pocaieste; adica in momentul in care: isi recunoaste pacatul, paraseste pacatul si se traieste dupa legile lui Dumnezeu.

Leave a Comment