Popas duhovnicesc: Donarea de organe – o cumpănă între viață și moarte

Pornind de la tema Evangheliei din această săptămână care relatează cazul învierii tânărului din Nain, aș încerca să-mi imaginez evenimentul petrecându-se în zilele noastre. O văduvă care-și pierde unicul fiu și cu inima plină de durere se întreabă în continuu: De ce a trebuit să-i moară copilul? Medicina în multe cazuri de acest gen, arată cu degetul spre o zonă care se cere urgent clarificată legislativ și anume donarea de organe. În zilele noastre, tânărul poate n-ar fi murit dacă un donator compatibil cu el îi oferea un organ pentru transplant și altul ar fi fost deznodământul. Suntem în febra distribuirii cardurilor de sănătate, un proiect nou și necunoscut încă pentru mulți români, dar un proiect menit să vină în sprijinul pacienților, să restructureze și să oprească frauda în domeniul sănătății. Dacă până acum subiectul donării de organe era doar în atenția medicilor, acum acest subiect este amplu dezbătut de către marea masă a populației. Foarte des auzim că ni se cere părerea despre acest subiect, mai ales datorită faptului că cei care sunt de acord să devină donatori, le va fi menționată disponibilitatea aceasta pe cardul de sănătate. Toate bune și frumoase, mulți devin entuziasmați și disponibili spre a face acest lucru, Biserica nu oprește acest fenomen doar îl condiționează ca să nu fie determinat de câștiguri financiare. La prima vedere, donarea de organe este un act de generozitate, un act de dragoste față de un semen care se găsește la ananghie, părerea majorității este că – nu are niciun rost să mă duc în pământ cu toate organele intacte, ci în cazul unei morți cerebrale, mai bine să ajut pe cineva. În această conjunctură, mai că începi să te jenezi dacă vrei să-ți păstrezi propriile organe după moarte. După moarte… Ei, aici începe problema. În caz că nu știați, nu suntem morți atunci când ni se extrag organele pe care eventual vrem să le donăm! Suntem doar definiți ca morți. Problema majoră a transplantului de organe este că de la un mort nu pot fi obținute organe transplantabile! Acele organe sunt la fel de moarte ca și mortul. Organe vitale care funcționează, nu pot fi recoltate decât de la un om viu. Da, toți acești oameni trăiesc încă, după toate legile biologice, atunci când li se extrag organele. Asta îi ucide în realitate. Ceea ce nu știe multă lume este faptul că definiția de post-mortem (după moarte) în cazul prelevării de organe înseamnă după moartea cerebrală. Definiția morții cerebrale (întreruperea funcţiilor sistemului nervos central, inclusiv cea a trunchiului cerebral) datează din 1968, când o comisie de la Harvard Medical School a întocmit o lucrare ”știintifică” pentru a redefini conceptul de moarte. Dr. Paul Byrne, un pediatru și neonatolog american care luptă de zeci de ani pentru informarea populației despre ceea ce înseamnă cu adevarat donarea de organe, descrie un ”mort cerebral” astfel: ”În acest caz, trupul este cald și flexibil. Inima îi bate, are culoare normală, temperatură și tensiune. Majoritatea funcțiilor există, inclusiv digestia, excreția și menținerea unui echilibru al fluidelor cu eliminarea normală a urinei. Va exista adesea o reacție la inciziile chirurgicale, crește tensiunea! Dacă este observat o perioadă mai lungă de timp, o persoană declarată ”în moarte cerebrală” va arăta semne de vindecare și dezvoltare și va trece prin perioada pubertății, dacă este copil.” Un ”mort cerebral” este cel mult un muribund fără funcții cerebrale măsurabile, dar cu funcții organice active și de multe ori și senzoriale, de multe ori și cu reflexe. Sunt multe cazuri în care cei ce s-au aflat în moarte cerebrală și-au revenit. Deci cum poate o metodă de diagnosticare să fie ”sigură” când ”morții cerebrali” se trezesc? Cine are dreptul să decidă momentul când măsurile de terapie se transformă din a fi ”centrate pe pacient” în a fi ”centrate pe primitorul de organe”? Oare se mai pune în discuție problemele sufletești pe care le creează această schimbare de situație atât la nivelul personalului medical implicat cât mai ales la nivelul pacientului? Nimeni nu poate să spună cu certitudine dacă pacientul/muribundul nu simte această schimbare în ”tratamentul” primit. Comunicarea între oameni nu are loc doar prin limbaj, ci și mai ales prin sentimente, prin vibrații și prin energia cardiacă. În plus, pacientul nu arată a ”mort”, sângele îi circulă, e cald, respiră și nu se deosebește practic cu nimic de pacienții care sunt îngrijiți ca să se însănătoșească. Cel mai impresionant este faptul că femeile aflate în ”moarte cerebrală” în unele cazuri pot aduce pe lume un copil sănătos. Cea mai lungă perioadă de sarcină cunoscută până acum a unei femei aflate în moarte cerebrală a durat 107 zile; ea a dat naștere prin cezariană unui baiețel, care ulterior s-a dezvoltat normal. În contextul donării de organe, este foarte interesantă concepția fiecăruia dintre noi despre viață. Reacția personală la acest subiect poate fi un barometru care ne arată cum ne gândim propria viață. Dacă suntem de acord cu perspectiva dictată de industria transplantului, cum că viața noastră ar depinde exclusiv de funcțiile cerebrale, atunci într-adevăr viața ia sfârșit prin dispariția funcțiilor cerebrale măsurabile tehnic, prin așa-zisa moarte cerebrală. Dar tocmai datorită faptului că sunt oameni care pot gândi și duhovnicește problema donării de organe ajungem la o cumpănă a judecății în acest caz: să încerc salvez o viață cu prețul suprimării alteia? În acest caz mi se pare foarte nimerită poziția pe care a avut-o Papa Ioan Paul al II-lea care zicea: ”A pune capăt unei vieți nevinovate în încercarea de a salva altă viață, cum se întâmplă în cazul transplantării de organe vitale, nu atenuează cu nimic fărădelegea prin care i se ia viața unui om nevinovat. Nu se poate face un rău pentru ca din el sa iasă ceva bun.” O moarte pașnică și decentă alături de aparținători sau prieteni nu este posibilă în cazul recoltării de organe. Cine își dă acordul pentru donare de organe trebuie să știe că va muri în atmosfera sterilă a unei săli de operații, printre medici și asistenți, cu anestezie sau fără și nimeni nu știe până în ziua de azi ce simte donatorul când i se recoltează organele. Putem oare să înlocuim așa de ușor imaginea omului ca ”trup și suflet” cu modelul destul de mecanic al medicinei de transplantare? Rămâne de văzut!

Pr. Augustin Câmpean

Alte articole

4 Thoughts to “Popas duhovnicesc: Donarea de organe – o cumpănă între viață și moarte”

  1. Popas Medicinal

    E necesara dotarea cultica cu un canon si pentru cei care primesc organe donate! Ca pentru mamicile care avorteaza pe banda rulanta avem deja unul!

  2. Anonim

    Subscriu autorului. Omul traieste cand i se preleveaza organele. Daca ar fi mort, organele prelevate ar fi inutile.

  3. sufletul...! Caruia dintre cei implicati?

    Donatorul. Sufletul ajunge ori in rai, ori in iad.
    Medicii. Isi incarca „CV”-ul cu o fapta interzisa prin Decalog, de care vor da socoteala in fata lui Dumnezeu.
    Beneficiarul. Primeste o sansa suplimentara de a se pregati mai bine pentru intalnirea cu Dumneezu.
    Biserica. Scrie articole, ridica pereti, plimba oase, imparte profitul printre clerici.

  4. m

    E cat se poate de logic : inima e un muschi ale carui contractii sunt stimulate de centri nervosi prin impulsuri de natura electrica . Acest lucru se intampla un timp , dintr-un fel de „inertie” dupa ce creierul nu mai functioneaza . Daca bataile inimii inceteaza , sangele nu mai circula si nu mai alimenteaza cu nutrienti celulele creierului si acesta moare . Totusi , stim de la orele de anatomie si fiziologie ca celulele nervoase nu se refac , ele cand se distrug procesul e ireversibil . Deci atunci cand majoritatea celulelor nervoase nu mai sunt functionale , nu se mai realizeaza sinapsele si intervine moartea cerebrala . Atunci intervin aparatele care sustin artificial functiile vitale , dar moartea cerebrala s-a instalat .

Leave a Comment