Popas duhovnicesc: Cum poți schimba mila lui Dumnezeu în mânie

Meditație la duminica a XI-a după Rusalii(Matei 18:23-34)

Cadrul dramatic în care se desfăşoară subiectul pildei de față, trezeşte oricui curiozitatea finalului. Un final care se dovedește capabil să domolească indignarea oricărui cititor, revoltat de nivelul până la care poate să ajungă nesimţirea umană.
Împăratul care se socoteşte cu slugile sale, nu este nimeni altul decât Dumnezeu, un Dumnezeu milostiv, înţelegător, iertător, un Dumnezeu spre care cutezi cu scuze simple, chiar puerile, de genul ,,mai îngăduie-mă și-ți voi plăti ţie tot”. Datoria slujitorului chemat să dea socoteala, este una greu de estimat (10.000 de talanţi), este ca și cum ai cere azi cuiva un miliard de euro … ameţitor de mult. Îţi dai seama că n-ai nicio şansă să plăteşti toată viata ta orice ai face, dar totuși zici: ,,mai îngăduie-mă…”, iar Dumnezeu ca un nobil, ca un boier, şterge totul într-o clipită, doar pentru simplul fapt că a fost rugat. De această nobleţe și generozitate a lui Dumnezeu omul abuză în multe momente ale vieţii sale. Însă imediat după aceasta, slujitorul iertat de datoria sa, este pus el în situaţia de a arata clemență unui semen de-al său care-i datora 100 de dinari, o suma infimă în comparație cu datoria pe care o avusese. Situaţia aceasta îl schimbă radical, din umilul, neputinciosul, cerşetorul de milă, devine agresivul, neîndurătorul, justiţiarul semenului său. Asupra acestui fapt insistă Mântuitorul Hristos, arătând că omul omite voit iertarea atunci când este pus în situaţia de a o acorda.
Schimbarea aceasta de plan existenţial: din umilul datornic iertat, în stăpânul care-și face dreptate, îl ,,scandalizează” pe Dumnezeu și face posibilă transformarea milei în mânie.
Latinii aveau un proverb ,,Homo homini lupus est” – Omul este lup pentru alt om, și se pare că aveau dreptate. Este dureros să constatăm că de multe ori ne vedem numai propriile interese, că încercăm să ne atingem obiectivele cu orice preț neținând cont de mijloace, că suntem atât de insensibili unii față de alții și că am adăugat multă violență purtărilor noastre conjugată în cea mai mare parte a cazurilor cu limbajul trivial. Nu ne mai pasă de nimeni si de nimic, ,,eu și familia mea” în rest nimic nu mai contează.
Este foarte clar încă de la început, că Dumnezeu nu cere de la noi imposibilul. Vedem că atunci când se pune în postura de Judecător, e milos și dispus să ierte oricât, dar cere în schimb ca noi să-i copiem gestul. Dacă El ne-a iertat datoria păcatului, care este dincolo de orice plată, datorie care a condus la moartea Fiului Său, atunci și noi avem datoria iertării semenilor noştri.
De ce să iert? este întrebarea spontană a multora. Pentru ce? Ce câştig din asta? La fel gândea un om cu stare atunci când a fost pus in fața iertării. El a zis: eu nu iert niciodată! răspunsul pe care l-a primit cred că este valabil și pentru noi: ,,Domnule, atunci sper că niciodată nu va fi nevoie să fiţi iertat”. Majoritatea dintre noi nu suntem dispuşi să iertăm, fie din cauză că înțelegem iertarea ca fiind o slăbiciune a firii noastre sau pur și simplu nu considerăm că are vreo importanță lucrul acesta. Dar trebuie să vedem că neiertarea, falsifică imaginea propriei noastre personalități, pentru că ne poziționează pe o treaptă de superioritate față de semenul nostru, superioritate pe care o alimentăm cu fel de fel de scenarii dar care în realitate nu există. Neiertarea ne fură pacea lăuntrică sau liniștea sufletească și întreține acea stare de tensiune interioară care se declanșează atunci când intrăm în conflict cu cineva. Înverşunarea și ostilitatea din interiorul nostru se răspândesc repede, și astfel, pe nesimțite, devenim acuzatori, deseori iritabili, ajungând să ne considerăm ,,martiri”, să susținem că n-am fost înțeleși, iar ceea ce este mai grav, este faptul că repede ne obişnuim cu această stare mizeră și ajungem să ne hrănim cu propriile păreri. Conștient de slăbiciunea umană dar și de aceste efecte ale neiertării, Sf. apostol Pavel a avut următoarea replică: ,,Mâniați-vă și nu greșiți; soarele să nu apună peste mânia voastră.” (Efeseni 4:26)
Hristos ne arată că un alt motiv pentru care refuzăm să iertăm, este acela că nu ne consideram vinovaţi înaintea lui Dumnezeu, iar acest lucru este o inconștiență din partea celor ce ajung să aibă astfel de păreri. Noi știm cât de fragilă și imperfectă este firea noastră omenească, știm că numai Hristos a fost fără de păcat în calitatea Sa de Dumnezeu întrupat, dar omul e supus greșelii, pasibil oricând de eroare, fapt ce a născut deja celebra sintagmă care afirmă că: ,,a greși e omenește!” Deci cei ce acceptă că iertarea lui Dumnezeu este singura nădejde către cer, aceia nu pot refuza iertarea semenilor lor.
De ce să iert? Pentru a acorda o a doua şansă. Este posibil, așa cum am arătat mai sus, ca cineva sa-ti greşească, dacă-ti cere iertarea dă-i-o, dă-i şansa de a arăta că greşeala comisă a fost un accident irepetabil. Este importantă atitudinea pe care o ai în fața greşelii, aşa ca la spovedanie: ceri iertarea cu nădejdea nerepetării păcatului. Nu puțini au fost cei care au profitat de cea de-a doua şansă și și-au dovedit competențele.
Ce mă fac cu duşmanii? vor întreba unii în sinea lor. Tuturor le împărtăşesc un celebru dicton pe care eu însumi l-am experimentat și mărturisesc că funcţionează: ,,Dacă vrei să scapi de un duşman, atunci fă-ți-l prieten!” și în această prietenie vei conştientiza beneficiile iertării dupa vorba Sf Ap. Pavel: ,,Fiţi buni între voi și milostivi, iertând unul altuia, precum și Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos.”(Efes.4,32)

Pr. Augustin Câmpean