In Memoriam Rodica Marian

A plecat la cele veșnice domnișoara RODICA MARIAN. Un OM deosebit, căruia soarta i-a dat un trup chinuit și diform, pe care însă l-a compensat cu un suflet imens.

Rodica Marian a studiat la Facultatea de Filologie, secția română-franceză. O alegere inspirată, care s-a potrivit cu firea ei caldă. Domnișoara profesoară de franceză, așa era cunoscută de către toți elevii. Care nu au fost puțini și care au iubit-o necondiționat.

În anul 1990 Rodica a pus bazele Societății Handicapaților Zalău. A fost prima cărămidă a unui proiect ambițios, care s-a întins pe mulți ani și pe care l-a derulat în paralel cu activitatea sa de profesoară. A dorit prin el să vină în ajutorul altor persoane care erau în aceeași situație cu ea, persoane cu dizabilități ale căror nevoi erau fie prea puțin cunoscute, fie ignorate. A pus în el nu doar suflet ci o întreagă rețea de prieteni din străinătate, care au venit fiecare cu contribuția lui. Pentru că era nevoie de bani, a învățat cui și cum să îi ceară; a implementat patru proiecte PHARE, din fondurile europene de preaderare şi multe altele prin programele Ambasadei Statelor Unite – cum ar fi Grasp şi USAID – sau finanțări ale fundaţiilor olandeze. „Dutch Foundation” a finanţat patru proiecte,  finanţatorilor li s-au părut interesante şi utile temele de proiect; au fost realizate sălile de fitness şi un spaţiu rezidenţial pentru tineri beneficiari care proveneau și din mediul rural.

Centrul de Integrare prin Terapie Ocupațională a venit ca o continuare firească a proiectelor Rodicăi. A fost un loc de suflet care a adunat tineri cu dizabilități, cărora le-a oferit un mediu cald, în care să nu se simtă singuri ci ca într-o familie. Să se simtă importanți și folositori. Toată lumea acestui centru gravita în jurul inimii sale, Rodica. Mereu neobosită, tot timpul cu o vorbă bună și un zâmbet pe buze. Sigur vă amintiți globurile, brăduții, felicitările cusute, micile lucrușoare ce se vindeau înaintea  sărbătorilor și care erau făcute de acești tineri inimoși. Lumânările cu satul lui Moș Crăciun sau cele sferice  în formă de glob ne-au luminat multora dintre noi sărbătorile.

Prima mea amintire cu Rodica merge cu mulți ani în urmă. Eram elevă la școala generală de pe lângă Liceul Pedagogic și venise o nouă profă de franceză. Tânără, frumoasă, cu ochi mari negri și un păr fabulos. Doar că avea nevoie de ajutor să ajungă de la mașina cu care intra în curtea școlii până la clasă. Asta presupunea ca doi elevi să o aștepte și să o însoțească. Iar elevii se „băteau” pe acest statut de ajutor al tovarășei profesoare de franceză, era grafic făcut cu două săptămâni înainte și era o adevărată onoare să îi fii alături. Din păcate mie nu mi-a predat, motiv pentru care nu am ajuns niciodată să iubesc franceza, dar îi invidiam pe cei cu un an mai mici decât mine, care aveau șansa să le fie profesoară.

Am regăsit-o pe Rodica după mulți ani, la Centrul de Integrare prin Terapie Ocupațională. Un loc ce i-a fost casă, pe care ea l-a gândit, l-a creat și l-a însuflețit. M-am minunat de toate lucrurile care ieșeau din mâinile tinerilor de acolo: lumânări care erau fiecare o mică lume, eșarfe, fețe de masă, șervețele. Moși Crăciuni decupați din hârtie, în care puteam un șervețel colorat ce le devenea căciulă și cu care înveseleam toate mesele de sărbători. Suporturi pentru pahare, făcute din hârtie presată, pe care le folosesc și acum. Mici mărunțișuri fascinante de care mă tot minunam, de unde v-a venit ideea să le faceți? Îmi amintesc încăperile cu diferitele ateliere și pe Rodica, în scaunul ei cu rotile, trecând dintr-una într-alta, lăudându-i, încurajându-i, corectându-i. În zilele în care eram deprimată mergeam acolo și îi rugam să mă lase să stau cu ei, să îmi dea ceva de lucru. A funcționat de fiecare dată; deși ar fi trebuit să fie invers, eu eram cea care primea ajutor și energie și echilibru de la ei.

În anul 2005, cu ocazia Zilelor Zalăului, Rodica Marian a primit o distincție oferită de Consiliul Local pentru activitatea desfășurată. A fost o epopee să urce până la etajul întâi, în sala Avram Iancu – lucru de neimaginat într-o țară civilizată, care oferă și cetățenilor cu dizabilități posibilitatea de a avea acces la etajul unei instituții publice. Dar efortul ei a fost recompensat de minutele îndelungi de aplauze, cu toți cei din sală ridicați în picioare, o recunoaștere a muncii și calităților acestei femei minunate.

Rodica Marian a plecat spre lumină, dar a lăsat multe lucruri minunate în urma sa. A sădit dragostea pentru limba franceză în elevii cărora le-a predat. A demonstrat tuturor că nu picioarele sunt cele care ne ajută să pornim la drum ci mintea, viziunea și munca. A oferit dragoste, încredere și un alt fel de viață unor oameni care altfel nu ar fi ieșit din casele lor. Ne-a bucurat cu lucrușoare frumoase, făcute cu drag, în care a pus câte o fărâmă din sufletul ei. Ne-a învățat că viața trebuie trăită frumos, fără să te plângi, luând ceea ce e bun și dăruindu-te pe tine celorlalți.

Drum lin spre stele, suflet cald. Dumnezeu să te aibă în paza Sa.

Simona Ciulea