O jerbă pe speranțele noastre

Au trecut trei ani de la cea mai mare nenorocire a ultimelor decenii, tragedia din clubul bucureștean Colectiv. Trei ani, lungi și chinuitori pentru zeci de familii care au rămas fără copii dar și pentru victimele care au scăpat cu viață, doar ele știu cum și care se luptă în continuare cu dramele, durerile fizice, depresiile și toate consecințele devastatoare care au venit în urma acestei tragedii colective.

Nu poți să nu te întrebi, privind acest mare “nimic” făcut după nenorocirea din Colectiv, de ce în trei ani nu s-a reușit finalizarea celui mai important dosar al țării, un dosar care, chiar și așa complex cum este, ar fi trebuit să reprezinte prioritatea în tot ceea ce înseamnă activitatea organelor de cercetare, a experților, a instanțelor. I-am privit cu amărăciune și un dispreț pe care nu mi-l pot stăpâni în această situație, pe aleșii noștri. De la președinte, cel care nu reușește, orice ar face, să-și ascundă indiferența și falsitatea gesturilor, până la primul-ministru cel rupt complet de realitate, indiferenta și liniștita Vasilica Dăncilă. Întrebată în legătură cu această tragedie și dosarul Colectiv, doamna prim ministru s-a făcut că nu aude și a trântit un penibil “vă mulțumesc”, cu alte cuvinte gata cu întrebările că avem lucruri mai importante de făcut decât să stăm la taclale.

Depunerile de jerbe, de coroane, aprinsul de lumânări și comemorările ipocrite, altele decât cele dureroase și sincere venite din partea apropiaților și familiilor victimelor, rămân, iată, după trei ani, singurele gesturi concrete pe care autoritățile sunt în stare în urma unei tragedii de asemenea proporții.

Privim și ascultăm, consternați, declarațiile ministrului sănătății, care ne spune cu seninătate că în acest moment, în niciun spital din țară nu poate fi primit și tratat un mare ars. Pentru că paturile în astfel de secții, puține oricum, sunt, din păcate, toate ocupate. Astfel încât autoritățile au fost nevoite să trimită ultimul caz, cel al unui tânăr rănit într-o explozie în Piatra Neamț, într-o clinică de specialitate din Belgia. Ce se întâmplă cu cei care vor avea ghinionul să sufere o nenorocită de arsură, pe o porțiune  mai mare de 50 la sută din suprafața corpului, în zilele care vin?

Ce va face acest pacient, care vor fi șansele lui, ce va face familia lui? Încotro se vor duce acești oameni dacă în România anului 2018, în România celor trei ani scurși de la iadul Colectiv, noi nu am reușit să facem în așa fel încât să nu mai fim prinși în situația de a nu putea trata măcar un mare ars, atunci când nenorocirea lovește. O țară, 41 de județe, o capitală cu două milioane de locuitori, 102 municipii (103 cu București) și 320 de orașe. Zero paturi într-un spital în toate aceste comunități, pentru un mare ars.

Sute de școli, grădinițe, creșe sau aziluri, mii de cluburi, case de cultură, restaurante și cinematografe fără aviz ISU. Toate pândite de pericolul izbucnirii, într-o secundă fatidică, a focului care aduce moarte și prăpăd. Au trecut trei ani, un timp mult prea lung în care, dacă dosarul privind cea mai mare tragedie a românilor din ultimii 50 de ani, încă își așteaptă dreptul și firescul rechizitoriu, autoritățile, de la cel plantat ca o mimoză în vârful statului și până la ultimul inspector sau funcționar din instituțiile responsabile, nu au făcut nici măcar un gest consistent care să ne ofere un strop de siguranță în condițiile în care oricând o nouă tragedie poate avea loc.

Clădim, în schimb, Catedrala Mântuirii Neamului, cerșim iertare și mântuire prin betoane interminabile și candelabre de sute de mii de euro, organizăm referendumuri în care milioane de euro se duc pe pa Sâmbetei într-un demers al urii și neacceptări semenilor noștri, finanțăm proiecte stupide și pompăm bani în salariile bugetare, în timp ce adevăratele nevoi ale acestui neam sunt lăsate pradă mucegaiului și uitării. Ne facem, în calitate de edili, șefi, eternele rugăciuni colective, fiecare pe tarlaua lui, ca să arătăm poporului că românul e atât de credincios și pios încât aceasta a devenit o activitate săptămânală în fiecare instituție care răspunde de evoluția, viitorul, siguranța și dezvoltarea noastră.

Ne dezvoltăm închinându-ne și vărsând lacrimi de crocodil. Omagiem anonimi, premiem mediocritatea, felicităm și medaliem firescul. Răstimp, țara arde, iar în fumul acesta gros, mai putem vedea doar șirul de tineri care iau calea străinătății, sătui de mizerie, de minciună, de micimea celor pe care, plini de speranțe și iluzii i-am ales de-a lungul timpului.

“Țara Colectiv” mai respiră și mai speră încă la o salvare, sub bandajele ce acoperă arsura deceniilor ce pare că nu se mai vindecă niciodată.

Alte articole

Leave a Comment