Marcel Doru Ţârle, primul sportiv sălăjean devenit campion naţional la seniori

Deşi era doar în primul an la categoria tineret, zălăuanul Marcel Doru Ţârle avea să devină în 1986, pentru prima dată, campion naţional la seniori, în proba de aruncare a discului, fiind primul sportiv sălăjean care devine campion naţional la categoria seniori.
A început cu aruncarea suliţei, a încercat şi aruncarea greutăţii, chiar şi la handbal s-a gândit la un moment dat, dar discul i s-a potrivit cel mai bine. La prima vedere, o simplă bucată de metal de 2 kilograme, însă una care pentru Marcel Ţârle avea să însemne enorm de mult.
În 1986 i s-a propus o bursă de studii în SUA, dar din cauza sistemului de atunci, visul nu i s-a putut împlini.

Descoperit în 1979, la Cupa Văilor, de Nicu Lăpuşan

Ediţia din 1979 a Cupei Văilor, când Marcel Doru Ţârle împlinea 13 ani, avea să fie una specială pentru fostul discobol zălăuan. A surprins la aruncarea mingii de oină, iar supervizorul competiţiei, Nicu Lăpuşan, fostul director al Direcţiei Judeţene pentru Sport şi Tineret, actualmente consilier în cadru instituţiei, avea să-l coopteze la secţia de aruncări a Clubului Sportiv Municipal „Armătura” Zalău. „Am început atletismul după o participare la Cupa Văilor. O competiţie care există şi la ora actuală, dar care, la acea vreme, era mult mai bine aşezată şi avea importanţă mare. De acolo am început eu sportul. Am participat la aruncarea mingii de oină şi am aruncat peste 70 de metri, o aruncare foarte bună. La finalul competiţiei am fost reperat de domnul Nicu Lăpuşan, care era supervizorul competiţiei. Eu eram atunci parcă în clasa a VII-a, la Şcoala Generală , iar dânsul a venit la mine la şcoală şi a discutat cu profesorii de sport pentru a începe atletismul. Am mers la Stadionul Municipal din Zalău, dar pentru o perioadă scurtă de timp”, îşi aminteşte fostul discobol.
Şcoala nu a mers mână-n mână cu sportul, motiv pentru care Marcel Ţârle a ratat admiterea la liceu. A făcut cunoştinţă, dar pentru o perioadă scurtă, cu handbalul, fiind chemat la Satu Mare de fratele său, care era handbalist la echipa Unio. „Neînvăţând bine la şcoală, nu am fost admis la liceu, iar fratele meu, fiind handbalist la Unio Satu Mare, m-a chemat şi pe mine la echipă, să fac handbal. Am stat acolo trei luni, dar nu am apucat să mă legitimez, pentru că era în perioada vacanţei şcolare şi în perioada de pregătire pentru ei. Domnul Lăpuşan m-a tot sunat să mă convingă că handbalul nu este un sport care mi se potriveşte şi a reuşit. La handbal chiar nu mi-a plăcut, principalul motiv fiind faptul că se juca pe beton, fiind la nivelul Diviziei B”.

„Am dat cu discul de zici că m-ar fi născut mama cu el în mână”

Revenit la Zalău, a reînceput, de această dată mult mai serios, atletismul, probele de aruncări. A încercat aruncarea suliţei, dar simţea că nu i se potriveşte cum şi-ar fi dorit. Cu greutatea arunca doar din plăcere, la antrenamente. Avea să participe la un triatlon de aruncări la Oradea, unde, culmea, a impresionat tocmai la aruncarea discului, deşi nu pusese până atunci mâna pe disc. „S-a găsit apoi o soluţie să mă înscriu la un liceu din Zalău şi m-am reapucat, mult mai serios, de atletism. Am început cu aruncarea suliţei, dar simţeam că nu este o probă care mi se potriveşte foarte bine. A urmat un triatlon de aruncări la Oradea, greutate – suliţă – disc, iar eu când am pus mâna pe disc am dat cu el de parcă m-ar fi născut mama cu discul în mână. Aceasta, în ideea în care eu nu mă antrenasem deloc cu discul până atunci. Din acel moment nu am mai făcut decât disc. Mi s-a potrivit ca o mânuşă pe mână. Cel mai mare lucru în viaţă este să-ţi descoperi talentul. Altfel munceşti enorm şi probabil nici nu ajungi la nivelul la care îţi doreşti”.
Doru Ţârle îşi aminteşte că la acea vreme, antrenorii din România cunoşteau foarte puţine metode moderne de antrenament, neavând posibilitatea să participe la cursuri în străinătate. „La nivelul la care am ajuns eu, am reuşit strict datorită metodicii şi condiţiilor din România. Am avut antrenori foarte buni în România, dar limitaţi din cauza sistemului, pentru că nu aveau accesul la simpozioane sau la tot felul de alte cursuri în străinătate. Ei se puteau consulta doar cu antrenori din puţine ţări. Metodele moderne nu erau la îndemâna antrenorilor de atunci. Plus că erau şi condiţiile de la acea vreme. Aveam două bări ruginite în sala de forţă”.
Primul său concurs oficial a fost la Cluj, concurând în proba de aruncare a discului. „Prima competiţie oficială mi se pare că a fost la Cluj, la aruncarea suliţei. Aveam emoţii foarte mari, pentru că nu stăpâneam bine tehnica. Cum am mai spus, simţeam că nu este pentru mine această probă. Repet, dacă nu descopeream discul în acel concurs de la Oradea, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat. Probabil mergeam din nou la un alt sport de echipă. Pentru orice trebuie să fii născut”.

1986 – vârful carierei de sportiv

Prima medalie pentru discobolul Marcel Doru Ţârle a fost obţinută în anul 1982, la Campionatul Naţional de juniori II, medalie de argint. Ani la rând a impresionat apoi la diferite competiţii naţionale şi internaţionale. În 1983 a devenit dublu medaliat cu argint la aruncarea greutăţii şi discului, la Campionatul Naţional de juniori II. Un an mai târziu, alte două medalii de argint, în aceleaşi probe, la Campionatul Naţional de juniori I. Tot în 1984 a fost prima participare la un concurs internaţional, Jocurile Balcanice de la Maribor (Iugoslavia), locul 6 la disc, cu o aruncare de 49,88 metri, record personal. În 1985 avea să obţină prima medalie de aur, câştigând proba de disc la Naţionalele de juniori I. La acelaşi concurs a câştigat argintul la greutate. Tot în acel an a devenit campion naţional şi la categoria tineret, , iar la seniori s-a clasat pe locul patru. A participat la Jocurile Balcanice de atletism, la Creta, în Grecia, unde s-a clasat pe locul doi la aruncarea discului.
Anul 1986 avea să fie anul de vârf al carierei de sportiv. Terminase junioratul, era în primul an la tineret, însă avea să devină campion naţional chiar şi la seniori, ocazie cu care a intrat în istoria sportului sălăjean, devenind primul sportiv sălăjean campion naţional la seniori. „În 1986 eram în cea mai bună formă sportivă a carierei mele. Eram bine pregătit din toate punctele de vedere. A fost anul în care am concurat cu americanii la Piteşti. Tot la Piteşti am câştigat Campionatul Naţional de tineret atât la disc, cât şi la greutate, dar şi de seniori, în proba de disc. La greutate nu mă antrenasem decât din plăcere şi am aruncat parcă 16,80 metri. Atunci i-am detronat pe Iosif Nagy şi pe Zamfirache, ei fiind stăpânii discului până la acea oră. Erau şi spre apus de carieră, ce-i drept, dar eu am aruncat, din câte îmi amintesc, peste 62 de metri, performanţă care m-a făcut să devin campion naţional. I-am surprins că am dat atâta din prima aruncare şi s-au demoralizat. Erau ca doi copii care nu ştiau ce fac pe teren. Unul a aruncat 59 de metri, iar celălalt, 56 de metri, în ideea în care ei erau aruncători de 64 – 65 de metri. Oarecum firesc, când te gândeşti că vine un puşti de 18 – 19 ani şi aruncă discul pe o asemenea distanţă. Nu erau învăţaţi cu înfrângerile. Erau stăpânii probei. Nu avea voie nimeni să-i bată. Nu se <înghiţeau> nici unul pe celălalt, dar să vină unul din exterior să-i învingă. După un an sau doi, când au văzut că nu pot să mă mai depăşească, s-au şi retras. Pot spune că 1986 a fost anul maxim al carierei, pentru mine. Au mai fost ani frumoşi, dar acel an rămâne în memorie pentru toată viaţa”.
Titlul de campion naţional la seniori avea să-l obţină după o aruncare ce a măsurat 62,12 metri, învingându-i pe marii discoboli ai României la acea vreme, Iosif Nagy, de la Steaua şi Ion Zamfirache, de la Dinamo. După ce devenise dublu campion naţional la disc, la cetegoriile tineret şi seniori şi campiona naţional la tineret, la aruncarea greutăţii, Marcel Ţârle avea să urce pe podium şi la Jocurile Balcanice de la Liubliana, obţinând medalia de bronz cu aruncarea de 60,66 metri.

I-a impresionat până şi pe americani

Un simplu concurs la Piteşti, unde a fost prezentă şi o delegaţie americană, era cât pe ce să-i schimbe radical viaţa. „I-am speriat în ’86 până şi pe americani, mai ales că ei ştiau metodica şi condiţiile din România, când au văzut că arunc discul peste 60 de metri. Practic, după acel concurs de la Piteşti mi s-a şi propus din partea delegaţiei americane o bursă de studii în SUA. Sistemul de atunci nu mi-a dat însă voie să plec din ţară. Din câte ştiu eu, s-a ajuns şi la Cabinetul 2 de la ora aia, la doamna Ceauşescu. După mulţi ani, m-am întâlnit cu organizatoarea acelui concurs de la Piteşti, doamna avea ceva funcţie la securitate, şi mi-a spus că s-a insistat prin Ambasada Americană să merg să concurez pentru ei. Nu se dorea să merg pentru a rămâne în America, iar în toate concursurile internaţionale mi se dădea voie să concurez pentru România. Pentru ei concuram în Campionatul American Universitar. A fost o ofertă extraordinară din partea americanilor. Au spus că asigură echipamentul pe o perioadă de cinci ani la toate loturile naţionale ale ţării, echipament Kappa, plus 200.000 de dolari. Trebuie să recunosc că am visat să ajung în America, dar cu o uşoară frică la acea oră, pentru că ştiam ce urmează cu securitatea, că s-ar putea să nu mă mai lase să plec la concursuri în străinătate. Însă, după o întâmplare în Iugoslavia, la Balcaniadă, mi-am dat seama că a fost mai bine că am rămas în ţară. Întâmplător m-am întâlnit cu doi atleţi din Bulgaria şi Turcia. Ţările lor erau într-un conflict la ora aia, mi-au spus că au fost trimişi acasă până se rezolvă problemele între ţări”.
Marcel Ţârle a purtat o discuţie chiar cu rectorul Universităţii din Washington, care i-a pus la dispoziţie catalogul cu cele 98 de facultăţi, fostul discobol având posibilitatea de a alege orice domeniu. „Foarte interesant că în scurtul timp cât l-am întâlnit pe domnul John Caplin, rectorul Universităţii din Washington, dâsul mi-a deschis un catagol cu toate facultăţile, erau 98 de facultăţi la ei în universitate, mi-a spus că pot să-mi aleg ce doresc eu de acolo. Nu am înţeles atunci de ce puteam să-mi aleg fizică astronomică, dacă eu eram paralel cu domeniul. Ei însă dădeau bursă în orice domeniu pentru sportivii de valoare. Considerau că eşti capabil să faci şi şcoală. Eu însă i-am spus că optez pentru educaţie fizică, ceea ce era şi firesc. Dacă aş fi plecat nu ştiu dacă mă întorceam. Posibil şi să fi revenit, mai ales că urma să se deschidă graniţele cinci ani mai târziu şi puteam reveni liniştit. Vă daţi seama unde aş fi fost după cinci ani în care m-aş fi antrenat în cele mai bune condiţii”.

Din toamna lui ’86, la Steaua Bucureşti

În toamna anului 1986, sportivul zălăuan avea era încorporat ca militar şi legitimat la Steaua Bucureşti. Devenise sergent major, dar numai în acte, continuând să se ocupe doar de cariera sportivă. „Din toamna anului 1986 am plecat la Steaua, pentru că eram obligaţi să facem stagiul militar. Am fost angajat ca sergent major, pentru că aveai avantaje la acea vreme dacă erai sportiv de performanţă. Practic, eu nu am făcut nicio zi armata. Am fost angajat şi eram plătit cu vreo 4.000 de lei la acea oră. A intervenit despărţirea de domnul Lăpuşan, pentru că eram obligat să mă pregătesc cu un antrenor de la Steaua. Am fost preluat la Steaua pentru o scurtă perioadă de domnul Petre Astafei, după care s-a angajat la clubul Steaua domnul Dan Serafim. A fost bine, dar am avut şi puţin ghinion. Domnul Serafim a ajuns şi antrenor federal la Federaţia Română de Atletism, iar la antrenamente nu mai putea participa la fel de mult cum o făcea înainte domnul Lăpuşan. S-a creat un mic dezechilibru în mine, dar a revenit şi ne-am continuat treaba, dar sub o altă formă”.
Finalul de carieră, la Siderurgica Hunedoara

După ce şi-a făcut pe deplin datoria şi la Steaua Bucureşti, obţinând numeroase medalii pentru clubul militar, Marcel Ţârle avea să-şi încheie cariera de discobol la clubul Siderurgica Hunedoara, în anul 1998. „După ce am terminat cu Steaua am mai continuat un an la Siderurgica Hunedoara. Nea’ Pista Berecszazi (Ştefan Berecszazi, antrenor emerit în atletism, n.r.) mi-a oferit să mai fac un an sport pentru acel club. Sincer, nu am fost niciodată acolo. Mi s-a trimis un echipament sportiv, de antrenat ne antrenam la Bucureşti, şi am ieşit campion naţional de primăvară pentru ei. Ca rezultat nu a fost unul foarte bun, pentru că dădusem parcă 58 de metri, dar a fost ok, am ieşit campion şi mi-am făcut treaba şi pentru oamenii de acolo”.

„Împreună cu Ghiţă Guşet, domnul Lăpuşan cred că ar putea să revigoreze probele de aruncări”

Antrenorul şi profesorul Nicu Ionel Lăpuşan a fost omul care s-a ocupat nu numai de pregătirea lui Doru Ţârle, ci şi de a lui Gheorghe Guşet (aruncător de greutate) şi a Feliciei Ţilea (arucătoare de suliţă), trei nume grele, care au scris istorie în atletismul românesc şi nu mai. Totuşi, profesorul Lăpuşan consideră că Ţârle a fost sportivul care l-a ajutat să se remarce în meseria de antrenor. „În consider pe Doru sportivul care m-a ajutat să mă remarc în cariera de antrenor, cu care am progresat şi mi-am făcut un nume, care mi-a adus şi alţi sportivi în pregătire şi, implicit, rezultate pe plan intern şi internaţional. Mă simt dator să-i mulţumesc pentru tot şi să-i doresc satisfacţii în funcţia de director executiv la CS Remat Zalău, pe care o merită şi o gestionează bine. Regret că nu am reuşit să-i organizez o festivitate de retragere din activitate”, a declarat profesorul care l-a descoperit pe Marcel Ţârle.
La rândul său, fostul discobol consideră că Lăpuşan este omul care a avut cel mai impotant rol în cariera sa de sportiv. „Domnul Lăuşan a fost şi a rămas pentru mine un om deosebit. Părerea mea de rău este că sistemul de astăzi nu îi dă şansa să antreneze în continuare. Eu sunt măgulit de ceea ce a declarat dânsul despre mine. Dacă eu l-am făcut pe el antrenor, atunci dânsul m-a făcut pe mine sportiv. Practic noi ne-am deodată. A fost un mare antrenor. La un moment dat a venit profesor în Bobota. Nu era sub demnitatea dânsului, pentru că era tot profesor de sport, dar nu-i era locul, pentru că nu putea să se dezvolte şi a venit la Zalău. Împreună cu Ghiţă Guşet, domnul Lăpuşan cred că ar reuşi să revigoreze probele de aruncări. Sigur, nu fără bani. Spun acest lucru pentru că în ziua de azi, pentru majoritatea tinerilor motivaţia e banul. Eu, când am început sportul, motivaţia era o ciocolată şi un ceai şi echipamentul care ţi se dădea şi te simţeai bine că este echipamentul tău. Aveam acel dulap de metal în care ne ţineam fiecare echipamentul şi ce mai aveam pentru antrenament. Una dintre condiţii ar fi ca domnul Lăpuşan să fie înzestrat, în continuare, cu răbdare, pentru că dânsul a ajuns până la cea mai înaltă performanţă mondială şi este greu să o iei de la capăt acum. Consider că ar fi trebuit să existe la Zalău un centru de aruncări, pentru că am fost mulţi aruncători care am plecat din acest oraş. A fost Felicia Ţilea, Gheorghe Guşet, eu, plus alţi atleţi, care au practicat altfel de probe. Nu ar fi solicitat mulţi bani un astfel de centru”.
„Acum avem săli de sport, avem dotări de doate felurile, medicamentaţie de toate felurile, dar nu mai avem sportivi. Exact opusul la ceea ce era pe vremea când făceam eu sport”.

„Am stat cu Guşet mai mult decât cu mama”

Doi grei ai atletismului românesc, zălăuanii Doru Ţârle şi Gheorghe Guşet au fost ani buni atât colegi de club, cât şi la lotul naţional. „Este vorba de o viaţă întreagă de sportiv. Am stat cu Ghiţă mai mult decât cu mama. Un coleg foarte bun din toate punctele de vedere. Nu ţin minte să ne fi certat vreodată. Era însă foarte dificil să stai cu el în cameră, pentru că nu dormea după-masa. Eu veneam obosit după antrenament şi vroiam să dorm, iar el în timpul acela vroia să citească şi începea să răsfoiască paginile. În cantonament la Snagov era o linişte deplină şi auzeam tot. Neavând ce face l-am poftit afară din cameră”. Doru Ţârle a povestit o fază de-a dreptul hazlie cu Gheorghe Guşet: Tot aşa, o fază comică, s-a mai întâmplat cu Tudor Bogdan, el făcea săritura în lungime, a fost vicecampion mondial. Eram la Budapesta, iar băiatul a avut neşansa să doarmă cu Ghiţă în cameră, neştiind că sforăie. Apucă Ghiţă să adoarmă înaintea lui Bogdan şi începe să sforăie. Bogdan era disperat, mai ales că a doua zi avea concurs. Neavând ce face, se apucă şi Bogdan la fluierat. Mai dormea, mai fluiera, iar dimineaţa se trezeşte Guşet foarte nervos, se aşează pe marginea patului şi-i spune: . Bogdan era disperat, vă daţi seama. Sunt mii şi mii de poveşti pe care aş putea să le dezvălui cu Guşet. Ireproşabil ca şi colegi, cu nebunii, cu certuri, cu tot felul de aventuri. Şi cu un frate te mai cerţi acasă, dar cu un prieten sau coleg de cameră. Vremuri foarte frumoase. Îmi pare foarte rău de ceea ce i s-a întâmplat lui. Ca şi cum i s-ar fi întâmplat fratelui meu. Sigur că fiecare avem programul diferit şi nu mai putem fi tot timpul împreună. Însă am rămas în relaţii bune şi foarte corecte. Îi doresc tot binele din lume, pentru că la ora actuală, acest lucru este cel mai important pentru el”.

„La Campionatul Mondial de la Tokio m-am făcut cât o găină când am văzut în tribune 80.000 de oameni”

Deşi era foarte bine pregătit din punct de vedere fizic şi tehnic, psihicul a fost o problemă pentru Doru Ţârle, la fel cum, la acea vreme, era pentru mulţi alţi sportivi din România. La antrenamentele dinaintea Campionatului Mondial de la Tokio îl impresionase pe campionul mondial al vremii, însă, în concursul oficial, lucrurile au stat cu totul altfel. „Momente frumoase au fost multe, participările la Mondiale, Europene. Anul 1986, care a fost vârful carierei, a fost cea mai frumoasă perioadă. Şi participarea la Campionatul Mondial de la Tokio a fost unul dintre cele mai frumoase. La antrenament, campionul mondial de la acea vreme era pe stadion cu mine şi îmi punea semne în locul în care cădea discul. Dădeam 65 – 66 de metri la antrenament. Un rezultat incredibil de bun. În concurs, însă, dezamăgire. Am avut emoţii extrem de mari în momentul în care am văzut în tribune 80.000 de oameni. Japonezii au un cult pentru sport. M-am făcut mic cât o găină. Am dat sub 60 de metri. A fost primul contact al meu cu lumea mare. Mi-am dat seama cât de în spate suntem noi. Noi, românii, nu eram pregătiţi din punct de vedere psihologic. Efectiv am fost luat de val. Nu ştiu când am intrat şi când am ieşit din acel concurs. M-am trezit doar la hotel. Un moment special a fost şi Balcaniada din 1987 din Grecia, unde am şi câştigat proba de aruncare a discului. Sportul este ceva special pentru această ţară. Atât de bine organizează grecii concursurile de atletism şi atât de multă lume vine să te vadă, încât te simţi ca un Zeu când câştigi un concurs”.
Pe plan naţional, Costel Grasu era principalul rival al sportivului zălăuan. „Referitor la psihic, pe Costel Grasu nu puteam să-l bat la juniori. El venea de la o şcoală din Câmpulung Muscel. O şcoală excepţională de atletism. Erau cam cei mai tari din România. Având în vedere că nu puteam să-l bat, ne-am gândit împreună cu domnul Lăpuşan că mi-ar trebui un psiholog şi dânsul l-a contactat pe Mircea Dumitru. Acest om m-a ajutat foarte mult din punct de vedere psihologic. A participat cu noi la multe concursuri. M-a pregătit psihologic în aşa fel, încât pe mine, timp de 11 ani, nu m-a mai bătut Grasu. Până în momentul în care eu m-am accidentat la genunchi şi a preluat el, din nou, iniţiativa. A fost un schimb între veşnicul loc doi cu veşnicul loc trei. O poveste frumoasă. Şi cu Costel am rămas în relaţii foarte bune”.
Mai în glumă, mai în serios, Doru Ţârle spune că singurul regret pe care-l are este că nu s-a născut mai târziu, să fi putut beneficia de condiţiile de care dispun sportivii din ziua de azi. „Regrete sunt multe, dar majoritatea au fost din cauza sistemului de atunci. La acea vreme am avut multe lipsuri ca sportivi. Dar ca o concluzie, aş putea spune că regret faptul că nu m-am născut mai târziu, pentru a avea condiţiile de care dispun sportivii din ziua de azi”.

Nu ştia că este primul sportiv sălăjean campion naţional la seniori

Deşi au trecut 26 de ani de când a devenit pentru prima dată campion naţional la seniori, fiind şi primul sportiv sălăjean campion la seniori, Marcel Doru Ţârle a aflat abia acum de această performanţă. „La acea oră eu nu ştiam că sunt primul sportiv din Sălaj devenit campion la seniori, într-un sport olimpic, pentru că nu erau statistici. Erau iubitori de statistică, dar nu putea merge foarte departe, pentru că nu erau calculatoare, iar arhiva putea fi stocată doar pe hârtie. Nu pot decât să fiu mândru să ştiu că sunt primul campion din Sălaj la seniori. Nu ştiu dacă poate fi pus ca termen de comparaţie, la fel cum Nadia Comăneci a luat la Olimpiadă prima notă de 10 din istoria gimnasticii mondiale. La fel şi în Sălaj este o onoare să ştii că eşti primul sportiv care a devenit campion naţional la seniori”.

Multiplu campion naţional la disc, dublu campion naţional la volei

Sportul a rămas un domeniu binecunoscut pentru Doru Ţârle, chiar dacă au trecut ani buni de când a agăţat discul în cui. În urmă cu doi ani a devenit director executiv la Remat Zalău, formaţie cu care a devenit de două ori campion al României. „Este foarte greu să devii campion, indiferent în ce sport. Este o muncă colosală nu numai pentru jucători şi antrenori, ci şi pentru staful din jurul echipei. La noi, în România, nu se prea ţine cont decât de jucători şi antrenori, dar este un lucru fals. În jurul unei echipe se munceşte începând de la femeia de serviciu până la preşedinte şi finanţatori”.
Dacă ar fi să o ia de la început, Doru Ţârle spune, glumind, că ar alege să practice voleiul, dar cum nu exixtă postul de pilier (post care se foloseşte la rugby) ar rămâne, totuşi, la atletism.
Născut în 19 octombrie 1966, Marcel Doru Ţârle este căsătorit, soţia sa, Monica, fiind profesoară de sport la Colegiul Naţional „Silvania” Zalău. Cei doi au o fată de 14 ani, Roberta Doria, care practică tenisul de câmp.
Marius Morar