Mlaştina de la Iaz, între legende şi plante carnivore

Ascunzând printre muşchi şi ierburi înalte una din puţinele plante carnivore din România, cu o adâncime de peste cinci metri şi o frumuseţe misterioasă ce a dat naştere mai multor legende, mlaştina de la Iaz, arie protejată de interes naţional cu specii rare de plante şi animale, este o poveste prea puţin spusă şi cunoscută de către iubitorii de natură de la noi şi de pretutindeni.
Când spui „mlaştină” gândul îţi zboară la terenuri instabile, ce pot înghiţi într-o clipă musafiri nepoftiţi ce au avut o clipă de neatenţie sau au făcut un pas greşit. La Iaz, lucrurile stau cu totul altfel, iar drumul recent asfaltat te duce aproape pe neobservate, către marginea satului, pentru a ajunge, câteva zeci de secunde mai târziu, la poarta improvizată din pari cu coaja albă, de mesteacăn, ce te anunţă că destinaţia finală este chiar în faţa ta.
Povestea rezervaţiei naturale de la Iaz începe undeva în Pleistocen, acum circa 10.000 de ani, atunci când, în urma unor alunecări de teren s-a format un lac, ce prin colmatare a dat naştere unei mlaştini ce are astăzi o suprafaţă de aproape o jumătate de hectar şi o adâncime maximă de 5,1 metri, potrivit unor cercetări din anii 80. Întreaga rezervaţie însă are o suprafaţă de 10 hectare şi a fost declarată arie protejată de interes naţional în anul 2000, pe baza unor studii ştiinţifice existente la data respectivă, în special studii asupra florei şi vegetaţiei, considerându-se că Mlaştina de la Iaz are o importanţă ştiinţifică.

Cu o pereche de cizme verzi în picioare, Nicolae Bodea, ghidul acestei călătorii de început de septembrie, e nerăbdător să împărtăşească şi altora povestea rezervaţiei, a proiectului european prin care s-a dorit conservarea şi conştientizarea oamenilor privind importanţa ei, dar mai ales legendele despre mlaştină şi împrejurimile ei auzite de la bunici şi străbunici.
„Ne aflăm în perimetrul ariei naturale protejate Mlaştina de la Iaz. Această rezervaţie se întinde pe o suprafaţă de 10 hectare, iar mlaştina, ca atare, nu este decât pe o suprafaţă de o jumătate de hectar. Arealul ce înconjoară mlaştina e considerat ca zonă de protecţie a acestui loc frumos şi interesant. Această mlaştină este o dovadă a istoriei evoluţiei din ultimii 10.000 de ani. Aici se poate descifra modul cum a evoluat vegetaţia, clima şi locuirea, prin polen, acesta acumulând în el de-a lungul vremii dovezi, după care s-a depus în mlaştină. Apa are o culoare maroniu-închisă, deoarece are un conţinut ridicat de oxizi de fier. Ceea ce este mai interesant aici este planta carnivoră Drosera Rotundifolia”, spune Bodea, în timp ce paşii săi înaintează către terenul din ce în ce mai moale al mlaştinii.

Un brâu de apă brodată cu săbii de stufăriş separă mlaştina de pământul tare din apropierea sa. Traversarea apei ce are o lăţime de circa doi metri nu este una facilă şi necesită o încălţăminte potrivită terenului mlăştinos, singurul sprijin fiind crengile de alun sau mesteacăn, de care te poţi prinde sau pe care poţi călca pentru a ajunge pe covorul de muşchi al mlaştinii. Odată ajuns aici, piciorul se scufundă până aproape la gleznă în terenul moale, iar ideea că sub stratul de muşchi se află cinci metri de apă poate da frisoane celor slabi de înger. Efortul îţi este însă răsplătit iar frica se domoleşte atunci când, după câteva minute de căutări dirijate, Drosera Rotundifolia, una din puţinele plante carnivore din România, îşi face apariţia, timidă, printre iarba înaltă şi abundenţa de diferite specii de muşchi. Exemplarele descoperite sunt mici, cât unghia, însă mă consolează gândul că esenţele tari se ţin în flacoanele mici, iar admirarea unei plante carnivore în habitatul ei natural este, cu siguranţă, un fapt cu care nu mulţi se pot lăuda.
Drosera Rotundifolia este o specie ocrotită, plantă carnivoră ce consumă aproximativ 50 de insecte pe an. Frunzele au pe suprafaţa lor numeroşi peri glandulari cu rol în digerarea insectelor. Perişorii, numiţi şi tentacule, secretă substanţe lipicioase care se adună sub forma unor picături strălucitoare de rouă, de unde vine şi denumirea plantei. O insectă care se aşează pe o frunză a acestei plante se lipeşte de perii ce se încolăcesc în jurul ei. Perii secretă un suc lipicios, abundent, care sufocă insecta. Ea este apoi digerată de anumite enzime timp de câteva zile.
După găsirea plantei carnivore vine vremea legendelor, pe care Nicolea Bodea le-a spus şi le va spune mereu cu plăcere oricui e dispus să asculte poveştile şoptite odinioară, la gura sobei.

„În zonă circulă mai multe legende despre mlaştină. O legendă pe care am auzit-o eu de la bunica mea spune că aici, pe vremuri, a fost o perioadă foarte secetoasă. Au secat toate văile, iar în sat nu mai era strop de apă, decât aici, în zona mlaştinii. Oamenii au venit cu mic cu mare, s-au mobilizat şi au tăiat un canal ca să dea drumul apei din mlaştină în sat, pentru animale. Când credeau că au terminat lucrul, s-a pornit o furtună, o vijelie cu tunete şi fulgere. Pe toţi i-a fugărit de aici şi nu s-au mai apropiat de mlaştină, fiindcă o consideră ceva sacru pentru comunitate. Atunci a intrat, aşa, o spaimă în oameni, cum că nu au voie să intervină. O altă legendă spune cum au luat naştere băile care au fost aici, la Iaz, şi care foloseau apă din mlaştină. Legenda spune că aici s-a înecat o păstoriţă cu turma ei. Într-o zi, turma speriată a intrat direct în mlaştină, iar ciobăniţa a intrat şi ea după turmă. Mlaştina a înghiţit atât fata cât şi turma. Oamenii din sat au venit, tineri şi bătrâni, să caute trupul fetei măcar. Nu l-au găsit, deşi căutările au durat mai multe zile. Au venit şi bătrâni cu cârje, care după o săptămână de stat cu picioarele în apa mlaştinii au simţit că picioarele nu-i mai supără. Atunci şi-au dat seama că apa este bună pentru tratarea unor boli”, povesteşte cel ce ocupă şi funcţia de administrator public al primăriei Plopiş
Din fostele băi, ce au funcţionat până în urmă cu 10 ani, astăzi mai există doar ruine ce strică aspectul zonei. Din cărămidă roşie netencuită, principala clădire, construită în vremea comunistă, a avut ghinionul de a nu fi terminată până în 1989, deşi era realizată în proporţie de 90%. Chiar şi astăzi mai există, la etaj, în camerele construite pentru cazare câteva paturi şi o parte din mobilier, în vreme ce, la parter, căzile de ciment, nefinisate, sunt dovada a ceea ce s-a dorit să fie clădirea respectivă. În apropiere, câteva căsuţe folosite pentru cazare au pereţii prăbuşiţi, întregind imaginea dezolantă a Băilor Iaz.

„Actualul plan urbanistic zonal nu mai permite, datorită ariei protejate, realizarea de construcţii în zonă şi oricum apă din mlaştină nu se mai poate lua în cantităţi mari, pentru a fi folosită la băi. Mai sunt oameni care vin şi iau puţină apă pe care o încălzesc acasă şi se tratează”, afirmă administratorul.

În ciuda ruinelor fostelor băi din apropierea ariei protejate, autorităţile locale şi-au dat seama de importanţa mlaştinii, motiv pentru care au apelat la fonduri europene pentru a pune la punct un plan de management al rezervaţiei naturale. Planul a fost realizat în anul 2011 de Institutul de Cercetări Biologice Cluj-Napoca, în cadrul unui proiect în valoare de 565.000 de euro, finanţat prin Programul Operaţional Sectorial Mediu.
Documentul subliniază faptul că nu doar rezervaţia Iaz ci întreaga comună Plopiş, de care aparţine localitatea Iaz are un potenţial turistic de excepţie.
„Peisajele desprinse dinspre culmile Plopişului, rezervaţia naturală „Mlaştina de la Iaz” şi nu în ultimul rând obiceiurile şi folclorul zonei bine conservate, fac din Plopiş una dintre cele mai atractive comune ale judeţului Sălaj. Comuna aparţine microregiunii Valea Barcăului, care cuprinde alte 10 comune. Pe teritoriul acestor comune se află încă două arii protejate de interes naţional – Rezervaţia Peisagistică Tusa – Barcău din comuna Sîg şi Pădurea Lapiş-Nuşfalău”, se arată în planul de management.
Acelaşi plan arată că habitatele de interes comunitar identificate în cadrul zonei umede din Rezervaţia Naturală „Mlaştina de la Iaz” sunt: mlaştini turboase de tranziţie şi turbări mişcătoare; pajişti pe soluri calcaroase, turboase sau argilos-nămoloase; lacuri şi iazuri distrofice naturale; păduri de fag şi fâneţe montane.
Speciile de plante de interes comunitar inventariate în urma studiilor floristice efectuate în perimetrul rezervaţiei naturale sunt reprezentate de către genul Sphagnum – muşchi, iar speciile de animale inventariate în perimetrul rezervaţiei sunt: dintre insecte rădaşca, fluturii Lycaena dispar, Coenonympha tullia şi Neptis hylas; dintre amfibieni buhaiul de baltă cu burta galbenă, iar dintre reptile guşterul; dintre păsări barza albă, sfrânciocul roşiatic, codobatura, măcăleandrul, sticletele, fazanul şi cioara de semănătură; dintre mamifere iepurele de câmp, vulpea, căprioara şi mistreţul.
Câte dintre aceste plante sau animale le va putea găsi sau recunoaşte un turist în rezervaţia naturală şi mlaştina de Iaz e greu de spus, însă frumuseţea zonei poate fi admirată, cu siguranţă, de orice profan într-ale biologiei, botanicii sau entomologiei.

Sebastian Olaru