Prof. Marin Ştefan: Religia în şcoală- da sau nu ?

Profesorul şi publicistul Marin Ştefan din Şimleu Silvaniei, ne-a trimis punctul domniei sale de vedere, dar şi al altor câţiva profesori din oraş, legat de controversata oră de religie. Magazin Sălăjean a acordat în ultimele ediţii spaţii ample acestui subiect deosebit de important pentru educaţia, formarea şi viitorul copiilor şi a criticat publicitatea agresivă, la limita legii, în vederea semnării cererilor trimise de BOR prin intermediul şcolilor, criticând totodată şi anumite idei pe care le-am considerat cel puţin greşite, regăsite în manualele de religie. Însă, aşa cum procedăm mereu indiferent de subiectul abordat, suntem deschişi părerilor, rândurilor primite de la cetăţeni- oameni simpli sau specialişti, fapt pentru care şi de această dată, publicăm integral materialul trimis de profesorul Ştefan, legat de acest subiect tot mai controversat, un material de calitate, bine argumentat, la care au contribuit, prin opiniile lor, şi alţi dascăli şimleuani.

Motto: „ Religia este substitutul la modă al credinţei”.  (Oscar Wilde, 1856-1900, scriitor englez)

Ne aflăm în săptămâna a patra din Păresimi (Postul Mare al Sfintelor Paşti) şi, iată, este slobod la „datul cu părerea”. Subiectul îl constituie ora de religie din şcoală, mai exact, locul studierii ei în acest perimetru educaţional. Discuţiile din toată mass-media au provocat şi provoacă, încă, un val de controverse, pe cât de emoţional, pe atât de periculos în societatea românească, cu profunde implicaţii şi semnificaţii de ordin sistemic, cu participarea unor instituţii şi ale politicului. În ultimul sfert de veac, în epoca democraţiei, educaţia religioasă din şcoala românească a parcurs un noian de „cărări întortocheate.” În virtutea unor legi ale învăţământului, aceasta a avut un statut bidirecţional, ca obiect/materie de studiu: obligatoriu sau opţional/facultativ. Pe acest fond conflictual, asistăm – parcă – la o tocmeală, în care „târgoveţii” îşi expun punctele de vedere, în scopul rezolvării acestei probleme. Baiul este că, la urma urmei, obiectul tranzacţional este elevul, copilul, mai bine-zis, cel care trebuie să beneficieze de cel mai bun model educaţional. În dinamica lumii de azi, modelul tradiţional al învăţământului, încă prezent în şcoala românească, îşi arată îndoiala şi insuficienţa, faţă de priorităţile actuale, ca urmare a marilor provocări europene şi mondiale. După mine, toate părţile implicate, printre care – şcoala, părinţii şi cultele – trebuie să găsească „numitorul comun” prin care să armonizeze vechile exigenţe cu noile aspiraţii. Cum subiecţii n-au, încă, discernământul necesar, părinţii – aflaţi între „ciocan şi nicovală” – sunt cei îndreptăţiţi să decidă, fără nicio presiune, indiferent din ce parte ar veni aceasta. Ca dascăl pensionar (46 de ani la catedră), nu pot să rămân dezinteresat de acest fenomen al contestării sau al obligativităţii studierii religiei în şcoală. Şcoala nu trebuie să-şi „exmatriculeze” elevii, tocmai din cauza religiei, a credinţei lor,cum nu trebuie nici să-i silească în a-şi exercita dreptul de a alege „calea” dorită de ei şi de părinţii lor. Nici ca tată şi ca bunic, nu pot să fiu indiferent, pentru că, familia este un principal factor de formare a caracterelor la cei mici. De aceea, ambianţa familială trebuie să fie compatibilă cu mediul educaţional din şcoală, sub toate aspectele. Trebuie ştiut că, studiul religiei, indiferent de confesiune, urmăreşte dezvoltarea aceloraşi competenţe generale, cu valori şi cu atitudini pur educaţionale. Până la urmă, şi familia este un „locaş” în care „cuvântul pentru suflet” prinde rădăcini şi se dezvoltă întru educarea credinţei în Dumnezeu! În acest context, la solicitarea mea, dl. profesor de religie, Cosmin Porcar – director al Şcolii Gimnaziale „Horea” din oraşul Şimleu Silvaniei, are următorul punct de vedere: „Educaţia religioasă a făcut parte din formarea copiilor şi a tinerilor în toate culturile şi în toate timpurile. Cu mult înainte de apariţia instituţiei şcolii, familia şi societatea – în general – deţineau, deja, funcţia de transmitere a unui bagaj de elemente religioase, în care intrau: credinţe, mituri, reguli de morală sau comportamente ritualice. Marea epopee a învăţământului european a început în secolele XI-XII, cu deschiderea celebrelor universităţi, care au pus studiul teologiei la loc de frunte, unele dezvoltându-se, de altfel, din vechi şcoli abaţiale. În Ţările Române, primele şcoli au funcţionat, cum se ştie, pe lângă biserici şi mănăstiri. În Ardeal,la sfârşitul secolului al XV-lea, funcţiona Şcoala de la Biserica din Şcheii Braşovului, iar în secolele următoare, în lipsa unui învăţământ laic, s-au deschis şcoli româneşti pe lângă mănăstiri, ca: Sâmbăta de Sus, Nicula şi Moisei. În toate aceste şcoli se învăţau, în primul rând, cititul şi socotitul, la care se adăuga, desigur, rostirea celor mai simple rugăciuni, ca toate – împreună – să constituie baza formării unei fiinţe umane armonioase. Pierderea componentei religioase a educaţiei ar însemna, astăzi, sărăcia omului, reducerea amplitudinii lui spirituale şi transformarea acestuia, într-o societate laicizată, într-un simplu producător şi consumator de bunuri. Ar fi păcat ca astfel să arate România viitoare, cu un popor care s-a născut creştin. Iată, aşadar, două puncte de vedere, de pe meleaguri şimleuane şi sălăjene, cu privire la întrebarea„religia în şcoală: da sau nu?”. În Sălaj, din datele prezentate de Inspectoratul Şcolar, peste 90 la sută din părinţii şi tutorii elevilor care au avut religia cuprinsă în lista cu disciplinele educaţionale, au semnat cererile pentru ora de religie. O situaţie neclară este la învăţământul primar, fiindcă etapa de înscriere pentru anul şcolar 2015-2016 nu este finalizată. Noi nu considerăm acest fapt, neapărat, o victorie a Bisericii Ortodoxe Române (BOR). Care victorie… În conjunctura democraţiei şi a libertăţii religioase, Ministerul Educaţiei şi Cercetării Ştiinţifice trebuie să abordeze, în continuare, cu mare atenţie şi cu maximă responsabilitate educaţia religioasă a tuturor elevilor ţării, în spiritul dorit de BOR. Să nu se uite adevărul-adevărat: pe lângă copiii şi elevii ortodocşi, majoritari, sunt şi alţii, mii şi mii, greco-catolici, romano-catolici, evanghelişti, adventişti, reformaţi, luterani, prezbiterieni, penticostali etc. Mai ales că, pentru a se constitui o grupă de studiu, într-o şcoală trebuie să existe minimum cinci elevi de aceeaşi confesiune sau cu aceeaşi dorinţă! În plus, educaţia moral-religioasă nu trebuie să fie considerată ca o simplă opţiune pedagogică. Vorbind de ora de religie în şcoală, se cuvine să avem în vedere şi educatorul. Dascălul respectiv trebuie să fie un pedagog creştin, bine pregătit profesional, pentru a-i oferi copilului şansa integrării în societate. Profesorul de religie trebuie să fie o valoare, ca să formeze valori, să aibă lumină ca să lumineze pe alţii, să stăpânească binele ca să-l transmită şi celorlalţi (aşa zicea fostul Patriarh Teoctist). Acest „învăţător” al confesiunii respective trebuie să aibă har, o moralitate desăvârşită, să fie o fire deschisă şi senină, îngăduitoare şi plină de afecţiune şi de iubire creştinească. Aşa că, mare atenţie…Se apropie Sfintele Sărbători, care preamăresc minunea fără început şi fără sfârşit a Învierii Mântuitorului nostru, Iisus Hristos. Până atunci, când vom lua – din nou – „lumină din lumină” şi ne vom împărtăşi întru recunoaşterea Învierii, sperăm ca această problemă să fie rezolvată firesc şi, de ce nu, în cel mai paşnic şi mai legal mod. Doamne-ajută!