Lia Nechita muncește de aproape 45 de ani la Cemacon, în aceeași companie. Aproape o viață și-a dedicat profesiei de ceramist într-una dintre cele mai mari fabrici producătoare de blocuri ceramice din România, un loc unde de-a lungul timpului au muncit mii și mii de oameni. Acum, Lia se pregătește să se pensioneze, dar nu oricum, ci mândră că a trecut printr-o poveste frumoasă, una presărată cu momente de bucurie, tristețe, cu rezultate, speranțe și vise. N-a renunțat, a continuat să muncească, să se dezvolte, să învețe. Povestea sălăjencei merită spusă, ar trebui să învățăm ceva din ea. Mi-ar trebui pagini întregi, dar am s-o prezint pe scurt. A avut prilejul să se nască și să crească într-un ținut de poveste, în satul Solomon. Era perioada în care se trecea de la casele din pământ acoperite cu paie la cele cu pereți din cărămidă. Întreaga comunitate sătească era implicată. Se formau echipe alcătuite din săteni, localnici care fasonau cărămida în forme sub coordonarea meșterilor. Cărămida era lăsată să se usuce natural, la soare, iar apoi era arsă în cuptoare rustice. „Atunci am început să iubesc pământul, lutul din care noi, copiii, făceam farfurii și oale pe care le ardeam în cuptoarele de cărămidă. În tinerețe am studiat chimia și tehnologia lutului, la facultate am studiat rezistența materialelor de construcție, iar după școală m-am angajat la Cemacon, în anul 1981. Atunci am început o frumoasă poveste care a durat 44,5 ani”, a povestit sălăjeanca.
Lia a muncit în aproape toate departamentele fabricii ca șef de tură, în normarea muncii, în departamentul tehnic, la personal, în serviciul mecano-energetic, la investiții, dar cea mai lungă perioadă în calitate de coordonator al echipei din laborator. A activat la toate punctele de lucru ale fabricii: Zalău, Var, Crăciunești, Jibou, Satu Mare, în Ulmeni, Beltiug, Recea și Biharia. A participat la încercări pe toate produsele noi: diverse tipuri de elemente de zidărie, țiglă, betoane, agregate, prefabricate din beton, buiandrugi, cărămidă aparentă, înveliș ceramic și planșee. Anii au trecut. Aproape 45 de ani într-o singură unitate? Este aproape cât viața unui om. „Să părăsești după aproape o jumătate de secol o companie căreia te-ai dedicat total este un moment deosebit și, recunosc, puțin înfricoșător. Acum, povestea mea continuă cu un capitol nou, necunoscut: pensionarea. O să consider acest capitol ca o vacanță mare, mare, fără alarme dimineața, fără explicații și fără rapoarte la șefi. Am să mă bucur de familie și de o altă pasiune: florile, cele pe care tot pământul, lutul le dă. O să-mi amintesc cu drag de Cemacon și de colegi”, a mai spus Lia.
Despre curaj
Marți dimineața am sunat-o. Era la muncă, în mijlocul poveștii sale, o poveste cu final fericit. Am întrebat-o ceva despre tineri, despre muncă. „Le spun doar atât. Dacă se angajează într-un loc unde se simt ca acasă și unde muncesc pentru că le place să muncească acolo, ar fi bine să rămână. Dacă nu se simt bine, tinerii trebuie să fie curajoși și să plece, pentru că nu poți face niciodată performanță într-un loc unde nu te simți bine, unde nu-ți place. Eu sunt în această companie de atâția ani pentru că mi-a plăcut, pentru că am făcut echipă cu niște colegi minunați, oameni cărora le mulțumesc”, mi-a spus sălăjeanca. Discuția s-a încheiat, Lia s-a întors la muncă. Au mai trecut câteva zile, iar începând de azi, în viața sălăjencei urmează un alt capitol, o pauză, un film frumos pe care sperăm că îl va urmări cu multă plăcere. Felicitări, Lia!