Trotuarul de poveste

Ana Berar

Cel mai îngust trotuar din Zalău (pe care îl cunosc eu) e cel de pe strada Andrei Șaguna, din zona deasupra parcului. Să tot aibă vreo 40 de cm, din care 10 mâncați de o bordura înclinată. Știu, veți spune că nici nu e atât de rău… și poate nici nu ar fi dacă drumul de alături nu ar fi taman șoseaua de centură a Zalăului. Adică drumul ăla cu suișuri și coborâșuri pe care circulă, scrâșnind din frâne, camioanele.
Fiecare om are povestea lui. Fiecare clădire are povestea ei. Pe logica asta, cred că putem spune că și fiecare trotuar are povestea lui. Pe a celui de care vă vorbesc nu o cunosc, dar cred ca a trăit și vremuri în care era mai ”sănătos”, inainte ca soarta să muște o felie din el. În care chiar își merita numele de trotuar, pentru că acum e doar o potecă denivelată și periculoasă, de parcă ar fi în cine știe ce munți și nu în centrul municipiului.
M-am împrietenit cu el în urmă cu ceva ani și îl parcurg de mai multe ori pe zi. Cu inima strânsă de fiecare dată când pe lângă mine trece, la căteva palme, ditai camionul, creând un val de aer care imi flutură pletele. Senzația e ciudată și înspăimântătoare, nu o dată m-am lipit cu spatele de peretele casei de lângă, în dorința de a avea un contact fizic cu ceva de care, la o adică, să mă pot agăța. Dacă ridici privirea îl poți privi pe șofer în ochi, rugându-l telepatic să aiba milă de tine. Cât despe miros, e simplu: gaz de eșapament și ferodouri. Cu arome ocazionale de oi sau găinaț. Iar priveliștea e interesantă mai ales când trec pe lângă tine trailerele care transportă mașini.
De circulat pe acolo se poate într-un singur fel: în șir indian. Cei care trec cu copii, și nu sunt puțini având în vedere ca parcul e la doi pași, îi țin strâns de mâna mergând fie în fața fie în spatele lor. De mers cu un cărucior nici nu poate fi vorba decât coborând pe partea carosabilă. Am văzut odată un tătic cu trei băieți și nu îi ajungeau mâinile ca să și-i țină pe toți până ajung la un loc mai sigur.
Trotuarul nu e doar îngust, dar și extrem de denivelat. Să mergi cu tocuri e cam la fel ca mersul pe sârmă. Iar cand plouă… ei bine, atunci chiar ești la cheremul șoferilor care trec pe-acolo. Variantele sunt două: cea bună – te udă de la genunchi în jos, cea proastă – te udă din cap până în picioare. Ciudat, dar cei mai grijulii în momentele astea sunt șoferii de camioane, autoturismele trec val-vârtej împrăștiind generos atât apa de pe drum cât și cea care se strânge, într-o mica baltă, pe capacul de canal de lângă.
E o minune ca încă nu s-a întâmplat acolo nicio nenorocire. Și mă rog la o altă minune, mutarea centurii în afara orașului, acolo unde i-ar fi locul. Deși prietenul meu trotuarul va rămâne amputat pe vecie, fără ca să știe pe cine ar trebuie să blesteme pentru soarta crudă pe care a avut-o.
Dacă vreți senzații tari, vă invit la o plimbare prin zonă.

Alte articole

Leave a Comment