Societatea Palimpsest

Cornel Codiţă

Cuvântul, ciudat şi nu tocmai uşor de pronunţat, ascunde un conţinut fascinant. Are rădăcină în greaca veche. De acolo l-au importat romanii şi, generoşi cum îi ştim, l-au lăsat moştenire mai tuturor celor care şi-au format limbile moderne pe calapodul limbii latine: francezi, spanioli, italieni, români, catalani. Până şi englezii, corciţi oleacă cu nobilimea franceză, mai pe la începuturile civilizării lor post-antice şi pre-moderne, ba chiar şi ruşii îl au în vocabular, nu chiar întâmplător. El face trimitere la o practică din trecutul îndepărtat al artei şi trudei meşteşugăreşti a scrisului. Operaţiunea era mai mult un fel de scrijelire, iar suportul pe care se scria, pergament, piele sau chiar foi din aliaje metalice, nu era deloc ieftin şi nici uşor de procurat. Pe măsură ce se degrada primul înscris, „cartea” cu pricina devenea ilizibilă, nefolositoare. Suportul, însă, atât de rar şi de valoros, putea fi reutilizat. Deci, se răzuiau filele sau, fără să se mai răzuiască, peste vechea scriitură degradată de timp şi de lucrarea elementelor se aşternea alta nouă, întărită de un nou rând de cerneală. Acesta este palimpsestul. O scriitură aşternută direct peste ruinele alteia vechi cu care nu are nimic sau aproape nimic în comun, ignorând consecinţele superpoziţionării structurilor grafice, pentru beneficiul de a putea înscrie şi face vizibil, deci transmite, un text nou, refolosind un suport de scriere mai vechi. Un fel de stră-stră-străbunic al conceptului ecologist de „reciclare”. În cazul de faţă, suportul pentru alcătuit cărţile ce conţineau mesajele esenţiale. Cel mai adesea, dacă nu chiar exclusiv, texte sacre. Nu întâmplător, una dintre cele mai vechi variante ale celor Patru Evanghelii ale Noului Testament, o traducere sirică (aramaică), a fost descoperită într-un palimpsest de secol cinci care a supravieţuit miraculos în „cuferele de zestre” ale mânăstirii Sfânta Ecaterina, de la poalele Muntelui Sinai (Egipt), unde a fost descoperit şi retranscris abia pe la 1892.
Soluţia pe care palimpsestul o „brevetează” pentru a transmite sens şi semnificaţie peste timp şi peste generaţii a fost folosită de societăţile omeneşti mult mai larg, dincolo de aria strictă a scrisului. Spre exemplu, în domeniul construcţiilor. Palate, case noi, ziduri noi, fortificaţii, poduri şi lucrări de artă înglobează nu rareori, în mai toate locurile şi timpurile civilizaţiilor pe care le cunoaştem, materiale ale unor construcţii mult mai vechi, degradate sau distruse de om şi de natură. Blocuri de piatră, cărămizi, lemn, module de aliaje metalice, decoraţii exterioare sau interioare etc. se regăsesc nu rareori în construcţia celor noi. Însuşi modul în care diferite societăţi îşi scriu şi îşi rescriu nu doar cărţile sacre, ci şi propria istorie, mai general Istoria, are ca model palimpsestul. Este suficient să aruncaţi o privire asupra societăţii româneşti şi a modului în care şi-a scris istoria în ultimii, să zicem, două sute de ani. Cam din două în două generaţii, dacă nu chiar mai des, istoria „cea veche” este considerată „depăşită”, nefolositoare, ori de-a dreptul dăunătoare. Peste vechiul „text” este scris în grabă, cel mai adesea cu neîndemânare, unul nou, cel care „acomodează” poziţia ultimilor câştigători la ruleta puterii. Dacă nu aveţi timp şi răbdare pentru două sute de ani, atunci faceţi măcar analiza a ceea ce se întâmplă acum, a modului în care ultimele două generaţii scriu cartea de istorie a României şi a societăţii sale. Ce analiză critică, ce păstrare fie ea şi muzeală a trecutului, ce grijă pentru a trece dintr-un context în altul ceea ce societatea a dobândit ca elemente de progres în domeniul civilizaţional, economic, ştiinţă, artă, organizare şi soluţii sociale, cultură etc…Nimic! Nu e timp de aşa lucru monşer! Avem alte priorităţi şi anume să scriem la răbojul istoriei azi, ceea ce ne convine să se ştie şi să creadă lumea azi, ca să justificăm puterea şi organizarea socială de zi. Mâine nu se ştie niciodată cum o să mai fie! Societatea sovietică şi pe urma ei cea rusă de azi este una cufundată în acest model. Mai nou şi America pare cucerită de avantajele rescrierii istoriei după modelul palimpsestului, doar că lor li se pare că vechea scriitură trebuie adusă la lumină nu pentru că ar fi valoroasă, ci, dimpotrivă, pentru a putea fi condamnată şi, mai apoi, ritualic arsă pe rug, întrucât nu corespunde neam cu valorile şi priorităţile actualei generaţii. Există şi societăţi care nu au nimic în comun cu modelul acesta. Unele care, spre exemplu, consideră că istoria lor nu poate fi nici scrisă, nici rescrisă, întrucât a fost dată, o dată pentru totdeauna, şi nu este altceva decât toarcerea infinită a unuia şi aceluiaşi fir dintr-un caier etern, dăruit de Dumnezeu însuşi. Există societăţi care au scris istorie şi, după aceea, s-au oprit. Orice s-ar întâmpla ulterior nu este valabil şi nu poate fi reţinut decât dacă reproduce „tabloul” momentului arhetipal.
Fiecare soluţie are, desigur, avantajele şi costurile ei. Pentru noi, „înţepeniţii” în soluţia palimpsestului, avantajul este acela că putem trece instantaneu peste istorie. Peste orice fel de istorie. Chiar şi peste cea mai recentă. Ca şi când n-ar fi existat! Cumpărăm, astfel, pe bani grei şi în mare pierdere, iluzia că, dacă ne facem că nu o mai ştim, că nu o luăm în considerare, că nu ne pasă de ea, atunci nici ea nu mai are putere asupra noastră. Costurile acestui comerţ păgubos cu iluzii sunt enorme şi rezultă în principal din faptul că suntem mereu dezarmaţi în faţa „vicleniei istoriei” care se „distrează” să ne pună în faţă cam tot din două în două generaţii, aceleaşi probe de examen pentru a constata, de fiecare dată, că le picăm cu acelaşi desăvârşit şi îmbătător succes!

Articol publicat în cadrul parteneriatului dintre cotidianul Magazin Sălăjean şi ziarul Bursa. www.bursa.ro