Sămânţa bunului-simţ

„Unde nu e, nici Dumnezeu nu cere”, spune o vorbă românească. Am văzut într-un mic oraş din nordul Bavariei, în Germania, un soi de campanie, care viza, printre altele, aruncarea gunoaielor pe străzile sau în parcurile oraşului. Avea şi România, cândva, în vremurile cenuşii dar mult mai cinstite, astfel de campanii. Care vizau hoţii, tâlharii, pe cei care aruncau gunoaiele sau făceau câte o faptă în bătaia de joc a urbei sau a cetăţenilor. Erau fotografiaţi şi puşi la gazetele aflate în faţa primăriilor sau a sediilor de poliţie. Vorbim de anii ’70-’80, când nu existau, în afara unor aparate foto cu film, prea multe alte tehnologii care să-i aducă în faţa cetăţenilor pe infractori, contravenienţi sau nesimţiţi. Anii pe care îi trăim, cu toată tehnologia de care dispunem, nu ne oferă vreun confort sporit pe aceste segmente; din contră! Bunul simţ dispare, alungat din tot mai multe case, exact în anii în care ar trebui sădit şi îngrijit mai mult.

Parcul Brădet din Zalău, este doar un exemplu pe care îl dăm astăzi, după atâtea altele prezentate până acum. Un loc de joacă pentru copii, dar şi de relaxare pentru locluitorii de toate vârstele ai acestui cartier zălăuan, îşi pierde menirea de „oază de verdeaţă şi relaxare”, prin grija constantă a unor vizitatori. Dimineaţa (nu contează pe care o alegi, din zilele săptămânii), aleile acestui parc te întâmpină cu pet-uri de toate formele, aruncate pe jos, ambalaje de snacksuri sau dulciuri şi, mai nou, coji de seminţe, cu kilogramul, împrăştiate în dreptul băncilor. La orele serii, adolescenţii se adună laolaltă, fie la un ping-pong, fie la o poveste, în acest parc şi, mai nou, odată cu venirea primăverii, băncile le sunt rezervate. Nu ar fi nicio problemă, acesta este şi scopul lor de altfel, să fie folosite. Problema o reprezintă faptul că aceşti tineri, cei mai mulţi elevi încă, uită în acest parc, de orice normă de civilizaţie sau educaţie şi lasă în locurile în care îşi deapănă bârfele sau poveştile, zilnic, resturi menajere sau ambalaje.

Cei care vin după ei dimineaţa, cu copiii la joacă, sau vârstnicii care vor să ia o gură de aer, privesc dezamăgiţi acest tablou, mulţi dintre ei dând vina pe… cine nu trebuie, respectiv pe cei care „au obligaţia” să facă ordine şi curăţenie în parc. Este inutil să vă spunem, de exemplu, cât este de dificil să cureţi locul pe care au fost scuipate seminţele de floarea-soarelui. Ca să nu spunem că este aproape imposibil. Sentimentul de silă este singurul care rămâne treaz, atunci când te aşezi pe o bancă, iar sub tălpi, pe o rază de doi metri, se revarsă cojile de seminţe, peturi, cutii de suc şi altele. Primăria supraveghează, cel puţin aşa deducem, prin aparatura video instalată acolo, însă la noi în oraş nu există campanii, metode de stopare a acestor comportamente, amenzi cu adevărat usturătoare. Sau fotografii care să fie puse în văzul tuturor, în centrul oraşului, ca exemplu. Pentru că altfel, iată, nu merge! Iar cei care se vor vedea în ele, poate cu nume şi prenume dedesubt, să se gândească de două ori dacă data viitoare mai scuipă nepăsători seminţele pe jos sau dacă mai joacă volei cu sticlele de suc. La noi există doar statistici, cifre, explicaţii. Atât. Cu astea vom rămâne, dar şi cu gunoaiele care răsar zilnic acolo unde sămânţa bunului-simţ pur şi simplu, nu a încolţit niciodată.