Repetitiva moarte a domnului Lăzărescu

Domnul Lăzărescu continuă să moară în spitalele româneşti, la fiecare câteva luni o dată, încât am început să înţeleg că până şi moartea poate fi repetitivă, L-am văzut murind pe domnul Lăzărescu atunci la început, când a fost plimbat aiurea de la un spital la altul, iar apoi, de-a lungul ultimilor ani, l-am întâlnit periodic tot pe drumul dintre unităţi medicale, ca – inevitabil – să sfârşească la morgă. Purta de fiecare alt chip şi alt nume, fiind pe rând un copil care, nedepistat la timp cu pneumonie, s-a stins pe un pat de spital în Bucureşti, un tânăr care, tot din cauza unui diagnostic, s-a dus pe apa Sâmbetei la Târgu Jiu, a fost apoi o mamă lăsată să moară pe drumul dintre două spitale maramureşene, iar acum l-am regăsit pe domnul Lăzărescu sub chipul unul copil decedat, din Bistriţa. Evident, a fost vorba tot de o plimbare alandala de la un spital la altul, de la un medic incompetent la altul, de parcă întreg jurământul lui Hipocrate rostit de aceştia, la îmbrăcarea halatului alb, a fost unul închinat lui Hipocrit. Am urmărit în presă cazul fetiţei din Bistriţa care a murit în mâinile medicilor clujeni după ce a ajuns la ei prea târziu, după ce zile întregi doctorii bistriţeni nu au fost în stare să-i depisteze infecţia de la gleznă. Au înfăşat-o superficial în bandaje, au împins cazul de la unul la altul, nealocându-i grijă ori timp. S-au spălat de mâini de fiecare dată când părinţii şi-au adus copilul în suferinţă la ei şi l-au lăsat pe domnul Lăzărescu să moară încă o dată, prelungind în mod inexplicabil un şir de decese care se întinde peste România ca un laţ. Dacă m-am întrebat vreodată cum arată laţul morţii, ei bine, acum ştiu. Arată alb murdar, pătat de neglijenţă şi indolenţă, şi se târâie perfid prin sistemul sanitar.

Este tragic, pentru că în acest sistem de Sănătate mai sunt şi medici devotaţi pacientului, care nu au uitat rolul de salvator de vieţi pe care şi l-au sumat când au optat pentru această meserie. Ce simt aceşti oameni când văd că printre ei circulă în voie şi îşi fac loc erori strigătoare la cer? Ce simt când domnul Lăzărescu continuă să moară prin spitale, trimis spre doamna cu coasa chiar de propriii colegi? Şi cum să nu ţi se strângă sufletul când ajungi la spital, ştiind doar că tot ce face diferenţa între tine şi domnul Lăzărescu este un dram de grijă, unul de profesionalism şi unul de omenie?