Planuri marete. De 2 lei

Românului îi place să trăiască bine, să facă politică, să privească meciuri de fotbal şi să viseze. Cei mai mulţi din locuitorii plaiurilor mioritice visează în draci, uitându-se pur şi simplu pe pereţi, şi zău că văd mult mai mult decât herghelii de cai verzi, alergând ca Vodă prin lobodă. Bunăoară, aşa visează unii de la centru încă o autostradă măreaţă, care să lege definitiv şi în toată regula municipiul Târgu Mureş de Iaşi. Zis şi făcut. Visul a fost pus degrabă pe hârtie, fiind plin de poduri, tuneluri, viaducte şi toate cele, că doar este vorba ca drumul să treacă fix Carpaţii, precum batalioanele în vremea primului Război Mondial. Şi cum românaşul este viteaz la visare, iar la plăcinte şi mai şi, de ce nu ar merge înainte toată fantasmagoria unei noi autostrăzi pe harta euforică a patriei? Ce dacă un kilometru de carosabil a fost estimat la peste 30 milioane de euro, ceea ce înseamnă cu 7 milioane de euro mai mult decât se plăteşte în prezent pentru un kilometru din autostrada Transilvania? Ce dacă această autostradă, menită să străbată Ardealul, a fost începută de ani buni şi nu e gata nici pe sfert? Ce dacă nici autostrada Soarelui nu este finalizată, cu toate că an de an românilor le-au fost împuiate urechile cu poveşti cu peşti şi recepţii fabuloase? Desigur, să nu uităm de autostrada Comarnic – Braşov, care este un alt proiect de o înduioşătoare planificare, dar care nu bate mai defel cu realităţile cotidianului românesc, populat de cuvinte precum “amânare”, “întârzieri”, “decalaje”, “lipsuri”, “încet”, “imposibil”.
În contextul în care planurile de pe hârtie sunt multe, frumoase şi generoase, dar apropate toate sfârşesc într-o amorţeală de zile mari atunci când vine vorba de pus lucrurile în practică, mă întreb unde este sensul noului proiect de autostradă? Toată povestea mi se pare aiuritoare, în stilul unei familii Bundy care şi-a cumpărat cadă de baie, oale de bucătărie şi şifonier, deşi le ţine în plin câmp din cauză că vila mult visată nu are ridicată nici măcar fundaţia. De fapt, este un fel de scărpinat de-a-ndoaselea, pe după ureche, un procedeu des folosit de o maimuţă deşucheată, care nu prea ştie cum a aterizat din bananier şi nici câte banane are în straiţă. Sigur, nici nu o prea interesează, scărpinatul fiind mai mult o simplă însoţire gestică a cugetatului la banane: cum, când şi cam cât o să-i ia mâncatul? Sigur, fiecare acţiune ce are în prim plan banana merită inclusă într-un plan măreţ, superb şi fantastic. De 2 lei, evident.