Orașul cenușiu

Ana Berar

Viața mea se derulează după uzanțe destul de previzibile. Job dimineața, un al doilea care îmi umple serile. Mai o sală, mai câte o activitate casnică. În weekenduri, ocazional, o ieșire pe undeva sau o întâlnire cu prietenii. Ideea e că nu prea am timp să mă plictisesc. Dar câteodată se nimerește să mă trezesc cu câte o seară liberă. Sau cu câte o bucată de weekend disponibil. Prima reacție e asemănătoare cu bucuria unui copil care a primit un cadou. Am niște TIMP LIBER! Dar timpul ăsta trebuie cumva valorizat, așa că imediat vine întrebarea: ce fac cu el? Analiza opțiunilor se termină extrem de repede și rezultatul acestora tinde către zero. Iar atunci mă apucă jalea. Pentru că atunci imi (re)amintesc că trăiesc într-un oraș care nu îmi oferă mai nimic la acest capitol. Atunci conștientizez, dureros, că trăiesc zi de zi într-un oraș trist, anost și cenușiu.
În zilele obișnuite circul pe aceleași trasee. Fac aceleași lucruri. Trec pe aceleași străzi, pe lângă aceleași clădiri. Remarc traficul, nesimțirea unora, cozile de la marketuri și lumea care bombănește că așteapta prea mult la vitrina cu servire asistată. Dar în zilele acelea, așa puține cum sunt ele, când mi-aș dori ceva deosebit, tristețea și încremenirea acestui oraș mă deprimă. Mi-ar place să merg la un SPA sau la un bazin – nu am unde. Mi-ar place să merg la un concert, un teatru sau măcar un piano bar- nici vorbă de așa ceva. Dacă vremea e bună am (doar) varianta unei plimbări. Sunt orașe unde e o plăcere să te plimbi prin centru, prin zonele de obicei pietonale, să savurezi o cafea. Dar nici măcar asta nu am unde să o fac. Mergând pe jos nu pe cine știe ce coclauri, ci pur și simplu prin centru, remarc, cu stupoare, treptele rupte din față de la Galerii sau platoul cu marmura crăpată.
Provocarea a fost și mai mare când a trebuit să mă ocup de un băiețel, într-un sfârșit de săptămână de iarnă fără zăpadă. Am întrebat în stânga și în dreapta pe cei cu copii cum putem să ne umplem un weekend. Și cu tristețe am constatat că, după ce am vizitat muzeul de istorie (nu ne-a luat mult că nu i s-a părut prea interesant) ne-am mai pierdut o jumătare de ora la Galeriile Sima uitându-ne la colecția de fluturi și apoi nu ne-a rămas decât mall-ul. Iar în ziua următoare chiar nu mai era nimic de bifat.
Au trecut 30 de ani… au trecut peste noi și peste orașul acesta care devine tot mai trist, mai cenușiu, mai provincial. Nu știu cu ce am greșit de am avut parte de conducători atât de lipsiți de viziune, de inspirație, de idei. De interes pentru orașul lor. Din bazinul de înot promis acum vreo 15 ani nu a ieșit nimic. Cinematograful este în chinurile facerii, iar când va fi renovat vom vedea dacă mai merge cineva la film. Frumoasele concertele de jazz pe care le organiza Centrul Culturii, și care începuseră să adune tot mai multă lume, au devenit o amintire… Așa că, daca într-o duminică te trezești că vrei să ieși undeva în Zalău, singura alternativă este mall-ul. O alternativa tristă și cam amărâtă. Sau faci ce face toată lumea – te duci la Cluj.

One Thought to “Orașul cenușiu”

  1. Anonim

    Trist, dar adevarat! Clujul, Oradea si alte orase au progresat atat de mult in ultimii ani, iar Zalaul atat de putin, incat discrepantele fata de alte parti devin izbitoare, iar noi asistam fara sa facem nimic la cascarea astfel de prapastii tot mai mari!

    E nevoie de multe si pe multe planuri! La nivel de conducere, dar si la nivelul mentalitatii oamenilor din Zalau, o mentalitate de oras mic, mai mic decat e de fapt! Prea mult ne complacem in mediocritate, obisnuiti ca “e bine si asa”, “ce ne trebuie noua nu stiu ce…”, incat nici nu ma mir ca am ramas la stadiul asta de dezvoltare si ca autoritatile nu se straduiesc mai mult. Ori mediocritatea asta tinde sa devina molipsitoare! Ne molipsim cu ea zi de zi unii de la altii si ne invartim intr-un cerc vicios, din care sper ca inca nu e prea tarziu sa iesim…

Lasă un răspuns la Anonim Anulează răspunsul