O datorie morală

Ideea e că m-a luat un val de scârbă, atunci când am auzit ultimele declarații ale lui Iliescu, însă, din respect pentru unii pudibonzi, am să mă rezum la a spune că mi-a venit „decât” un val de rău de la stomac. Când fostul preşedinte al statului, Ion Iliescu, vorbeşte despre eroii Revoluţiei ca despre morţii nimănui, putem fi aproape siguri că adevărul despre ceea ce s-a întâmplat în Decembrie 1989 nu-l vom afla niciodată. Știm că redeschiderea dosarelor Revoluţiei şi Mineriadei nu îi va aduce înapoi pe cei care și-au dat viața pentru ideea de libertate ori pentru alte vise utopice. Mai știm și că revolta celor ieşiţi în stradă, în urmă cu 26 de ani, nu mai slujeşte acum nimănui şi, pentru cei care trag „concluziile politice adecvate”, morţi sunt morți și nu mai vorbesc. Însă acest „adevăr” este valabil doar în cazul în care jocurile murdare şi lupta pentru putere pune stăpânire pe minţile înfierbântate de politica dâmboviţeană.
Și ce dacă, la Revoluție, au murit peste 700 de oameni? De ce am redeschide astăzi dosare, când procurorii stau pe un maldăr de cazuri cu privire la tot soiul de acte de corupție? Cui i-ar prinde bine să afle adevărul despre Revoluție și Mineriadă? După atâția amar de ani, „acum, să stăm să tot plângem morţii”? Se pare că suntem un popor patetic, manelizat, imbecilizat sentimental, măcinat de multe remușcări și întrebări fără sens. Ei bine, chiar și așa, în ciuda acestor trăsăruri moștenite sau dobândite, aici vorbim despre pierderea de vieţi omeneşti. Iar dacă după 26 de ani, acest popor acceptă în continuare să fie mințit, fără să cunoască vreun vinovat care să fie tras la răspundere, putem spune fără să greșim că ne merităm soarta.
Dosarul Revoluției, din câte îmi amintesc, a fost clasat în toamna anului trecut, iar acum fostul preşedinte Iliescu ne urechează cu neruşinare, ca pe niște imbecili, că stăm să ne tot plângem morţii, în loc să tragem concluziile politice adecvate. Chiar așa, ce concluzii am putea noi trage când un adevăr este ținut ascuns, de peste un sfert de secol, în mocirla politică românească? Trist, dar trebuie să recunoaște vorbele lui Iliescu nu aduc nimic nou, nu-i așa? Pentru el și, evident, pentru mulți alții care s-au cățărat pe cadavrele unor tineri nevinovați, pentru a ajunge la putere, revolta din Decembrie 89 înseamnă doar câteva sacrificii umane… În schimb, pentru mine, dar și pentru alte câteva milioane de oameni rămaşi în bezna aşteptării, eroii căzuţi în Decembrie 1989 reprezintă o jertfă adusă libertăţii. Cu minusurile sau plusurile ei.
Ce au uitat unii, din păcate, ori se fac că uită, este că morţii din puşcării, victimele torționarilor, morții de la Canal sau eroii din Decembrie 89, evident, nu sunt „morţii nimănui”. Ei sunt copiii, fraţii sau părinţii noştri, oameni ca și noi, dar care au avut neșansa să fie alungați mult prea devreme, și nedrept, din lumea asta. O lume ipocrită, haină și mult prea înveninată. Iar dacă astăzi încă ne mai bucurăm de darul primit acum 26 de ani, când acei peste 700 de oameni s-au jerfit pentru libertatea noastră, avem cel puțin datoria morală să cerem aflarea adevărului și, mai mult, pedepsirea călăilor!

Alte articole

One Thought to “O datorie morală”

  1. Anonim

    Iliescu este un criminal, și la așa-numita „revoluție” (unde au murit nu 700, ci peste 1000 de oameni) și la mineriade. O dreptate parțială ar fi să facă pușcărie. Dar cei 85% din electori care i-au dat în Duminica Orbului 1990 unul din cele vreo 4 mandate ce au fost?

Leave a Comment