Deputaţii au adoptat tacit, zilele trecute, propunerea legislativă a deputatului clujean Mircia Giurgiu potrivit căreia se elimină din Legea Educaţiei prevederea privind obligativitatea predării Istoriei şi Geografiei în limbile minorităţilor naţionale. Demersul a stârnit, în barca politica maghiară, discuţii aprige şi afirmaţii de genul că iniţiativa ar fi una demagogică şi ultranaţionalistă. Mai mult, udemeriştii cred că acest pas trădează defecţiunile coaliţiei, iar susţinerea lui ar putea arunca în aer coaliţia.
Ne place, nu ne place, trăim în România, aspect care se vede clar, că unii îl uită cu repeziciune, sau îl ignoră din varii motive. Din când în când îşi aduc aminte că sunt cetăţenii acestei ţări, probabil atunci când se adresează mai marilor pentru a-şi solicita anumite drepturi. Cum probabil au făcut şi acum, crezând că a învăţa în limba lor maternă cele două materii, specifice meleagurilor şi populaţiei româneşti, ar fi un drept ce li s-ar cuveni. Din păcate, acest aspect, oricât l-ai întoarce pe toate feţele, nu este decât unul care să fie un nou motiv de dispută şi discordie. Aşa cum au mai fost şi altele, când domniile lor, fraţii noştri, au solicitat te miri ce favoruri, pe care, hai să fim serioşi, noi nu le avem în nicio ţară. Nici măcar în ţara vecină, a cărei limbă o invocă ei.
Parlamentarii udemerişti uită câte drepturi li s-au dat celor pe care-i reprezintă, pe lângă cele pe care le au ca cetăţeni români. Dacă am pune în balanţă, matematic vorbind, ce avem noi şi ce au ei, românii ar fi cei discriminaţi. Dar mereu cei nemulţumiţi sunt tot ungurii. Acum sunt pe cale să piardă o bătălie şi deja aruncă acum vina pe cei din coaliţie, acuzând de şubrezime această structură. Dar uită că, spre dezamăgirea noastră, membrii coaliţiei s-au făcut luntre pe punte de aproape patru ani pentru a-i mulţumi. Dar ce să-i faci, nicicând partenerii noştri de istorie naţională şi de aşezare geografică nu vor să se vadă cu boii la căruţă.
E greu de înţeles de ce se face atâta caz, când nu e mare lucru să rosteşti în limba română numele localităţilor de pe hartă, ori a voievozilor din cronici. Măcar toponimiile să le reţină copiii lor, dacă în limba română le este greu să vorbească. Să nu spună că nu este aşa. Că atunci când te duci în lumea lor, în unităţile de profil comercial sau chiar în cele din administraţia publică, marea lor majoritate nu excelează în amabilităţi dacă nu le ştii răspunde în limba lor. Ei, da. Aceşti prieteni şi vecini de-ai noştri au încă de muncit şi revizuit atitudinea faţă de urmaşii celor care au stat scut cu trupurile lor şi au apărat aceste pământuri. Totodată, şefii lor de la Bucureşti, ar trebui să pună săbiile în teacă şi să accepte că nu coaliţia e de vină, ci poate ei, fiind prea nesătui şi gonind orbeşte după un alt mandat.