Nedumeriri mioritice

Daniel Mureşan
Peste trei decenii de la Revoluția din Decembrie. Greu de contabilizat ideologic acești ani. Indiferent de scenarii, influențe sau conspirații, cred că toți care ați trăit acei ani ați dorit atunci schimbarea puterii dictatoriale.
Răsturnarea dictaturii nu s-a prea făcut ideologic, atunci prima dorință a fost de schimbare, de scăpare de comunism. Dorința de program tv, de filme, de portocale, de pașapoarte sau valută. O dorință oarecum normală, după multele decenii de privațiuni. Pe fondul acesta, noua putere s-a deghizat în formule dizidente sau partinice, adoptând etichetele unor direcții politice fără substanță sau conținut ideologic. Această temelie democratică putem spune că s-a păstrat până astăzi. O stângă plină de neocomuniști sau baroni locali dornici de preamărire, o dreaptă fără direcție, divizată în tot felul de aripi și aripioare, cu un discurs contradictoriu și de circumstanță.
Revoluția română a fost una fără lideri, Iliescu fiind scos parcă din joben, în lipsă de altceva. Structuri administrativ-politice zugrăvite în grabă, tot felul de frustrați convertiți în ideologi. Idei și viziuni spoite pentru a arăta democratic, un surogat încurajat de prima linie de politicieni, de fapt niște oportuniști ce și-au dat seama repede că e rost de ciolane grase. Totul ambalat într-un haos legislativ și lipsa de educație. Ei bine, nici azi nu e mult diferit. S-au schimbat doar personajele, moda și media manipulată. Se face în continuare “justiție” de către cei ce au făcut pact cu diavolul, într-o realitate construită în sens invers de oportunismul agresiv și lipsit de scrupule. Derapajul moral al unor indivizi e în văzul lumii, susținut din păcate de o parte a populației ce nu conștientizează răul pe care îl fac.
Societatea civilă reală din România postdecembristă a avut puține zvâcniri, rezultatul fiind aproape de fiecare dată nul. Poate și datorită lipsei unui fundament anterior, pe vremea comunismului fiind doar câțiva disidenți izolați într-o mare plină de emoție, dar lipsită de lideri și curaj. Exceptând câțiva ani de după război, în România nu a existat o mișcare anticomunistă. Gesturile de protest au fost sporadice, descurajate imediat de aparatul Securității. În societate exista un fel de psihoză, ceva între frică și deznădejde, ce măcina relațiile sociale. Cetățeanul folosea un rol dublu, unul de ipostază publică, celălalt de acomodare în mediul în care trăia. Libertatea se rezuma la cărți împrumutate de la bibliotecă sau cumpărate “pe sub mână” de la librărie, la concertele de rock sau jazz unde căutam “șopârle” în versuri, la cercurile de prieteni unde cu precauție emiteam o părere despre “tovarășul”.
Ar fi multe de spus sau de analizat. Cert este că după atâtea decenii lâncezim într-o societate plină de corupți, de nepotism și nesimțire. Ca normalitate ni se servesc pensiile speciale ale foștilor ofițeri de securitate.

Alte articole

Leave a Comment