Mirajul „socializării” online

Internetul este astăzi, un lucru la care nimeni nu mai poate renunţa. Dacă, prin absurd presupunând, internetul se va „sfârși” cândva, cel puţin trei sferturi din populaţia Pământului va intra într-o depresie soră cu moartea. N-am să mă refer la colapsul tuturor sistemelor, evidenţelor, burselor etc, ci la impactul pe care acest lucru l-ar putea avea asupra vieții noastre, dincolo de implicațiile industriale, economice, bancare ș.a.m.d. Deşi, dacă răsfoim istoria, până la apariţia acestei minuni lumea a trăit şi a funcţionat bine-merci, la standarde poate chiar mai ridicate decât cele de acum, din multe puncte de vedere.

Sună bizar, însă ştim cu toţii că ce e mult, nu-i puţin. Şi, de cele mai multe ori, ce e mult, strică. Vedem tot mai des cazuri care nu mai sunt nici pe departe şocante, de accidente, soldate multe dintre ele chiar cu adevărate tragedii pentru că exemplare ce nu pot fi numite ființe umane transmit live pe facebook de la volan sau comit fapte ori acte care îşi au sorgintea în nebunia reţelelor de socializare, a aşa-zis “vieţii” din spatele ecranelor tabletelor sau telefoanelor. Acolo unde apa mării este mai albastră decât în realitate, farfuriile au mereu aşezate pe ele delicatese, feţele oamenilor nu au nici riduri şi nici cearcăne, iar zâmbetul, indiferent de circumstanţă sau conjunctură, este omniprezent.

Tinerii sunt cei care alimentează, dar se şi hrănesc tot mai mult din aceste „izvoare” care nu se văd, nu se aud, nu se pot atinge, nu se pot admira decât într-o formă ingrată, cea de fotografie sau filmare. „Filmuleţul a devenit viral” “Fotografia a făcut ravagii” “ Are 49 de kilograme şi un trup de zeiţă” „ Miliardar la 19 ani” şi multe alte anunţuri, îndemnuri sau trimiteri către tot felul de fotografii, poveşti cu pești sau imagini video, unele reale  și existente în viaţa cuiva (poate nu așa cum sunt prezentate dar pe aproape), însă rămase la stadiul de film sau fotogramă, pentru alte milioane de privitori. Tot atâtea motive pentru ca depresia, frustrarea şi crearea unui scop din asta, să încolţească în sufletele celor mai mici sau tineri. Apetenţa pentru astfel de pseudo-trăiri goale este din păcate tot mai mare. Copiii nu mai pot renunţa la tablete nici când mănâncă, iscând certuri şi discuţii cu părinţii sau bunicii, care pe bună dreptate îi roagă să stea cu ochii în farfurie pentru zece minute şi să lase facebook-ul sau jocurile atunci când stau la masă. Nu mai există intimitate nici măcar în baie sau în pat, peste tot şi aproape la fiecare pas, toată lumea execută ca într-un ordin general, poze. Trendul pozatului creativ, cu gust, dacă îl putem numi aşa, e deja desuet. La modă sunt strâmbăturile, scosul limbii, strâmbatul gurii, flexatul unui picior ori “uitatul” cruciş.

Lucruri care în trecut erau excepţii, şi chiar generau amuzament, au devenit acum regulă şi generează cel mult compasiune. Eu nu văd nici un motiv pentru care m-aş uita în fiecare zi la pozele unor aşa zişi prieteni, amici online i-aş numi, care apar mereu şi mereu în aceleaşi ipostaze. Ori cu farfuria plină cu fasole sau fast food, ori cu o grimasă ori cu limba scoasă. Fapt pentru care pe mulţi i-am lăsat să se strâmbe pentru propria delectare, şi m-am dezabonat de la profilul lor. Un selfie (fotografie autoportret), vedem tot mai des, te poate costa chiar viaţa. Sigur, cu toţii ne dorim să fim admiraţi, să fim frumoşi, să ni se spună că uite, timpul nu trece. Lucruri care toate la un loc adunate reprezintă tot atâtea aberaţii ca şi sintagma „Nu te-ai schimbat deloc!” Dacă acest lucru ar fi adevărat, ar fi tragic de-a dreptul: cum Dumnezeu să rămâi neschimbat? Copiii nu ştiu să se urce într-un copac, să umble desculţ prin iarbă, să calce în noroi fără teamă, mulţi nu ştiu ce este acela un zmeu (nu acela din poveste) şi cum zboară el. Nu sunt implicați în activități în aer liber dar nu la modul organizat, așa cum mai fac, de ochii lumii, primăriile ori inspectoratele școlare, ci în aerul cu adevărat liber de la țară, din păduri, de pe nisipul unei plaje, dintr-o livadă sau fermă de animale. Copiii uită scrisul de mână. Totul este mutilat şi stâlcit de noua scriere „feisbuciană” şi de o tastatură care îţi deformează şi degetele şi creativitatea la nivel palpabil, ceea ce ai tu şi nu posibilităţile pe care ţi le oferă o lume măsurată în pixeli.

Dacă un copil are o tabletă în mână, într-o cameră de hotel, la mare, va privi marea în poze, pentru că acolo e de fapt, pentru cei mai mulţi, realitatea. Această păcăleală uriaşă, poate că asupra noastră, a adulţilor, nu mai poate avea mare infulenţă, deşi chiar şi în cazul nostru este discutabil. Însă în privinţa tinerilor, a copiilor mai ales, inclusiv a celor foarte mici, acest lucru are un impact devastator, fără exagerare. Valorile reale, limitele şi ceea ce familia fiecăruia poate oferi, vor fi mereu trecute prin filtrul lucrurilor „perfecte” de pe internet, văzute la alții. Totul va fi comparat cu ceea ce există în poze, în vieţile altora mai norocoşi sau mai mincinoși ori în locuri în care, din varii motive, copilul sau tânărul nu poate avea acces.

În orice, internetul pune un strop de minciună. Care, asemenea unui tratament la care reunţi, poate da un sevraj devastator la un moment dat. Întotdeauna, pentru o fetiţă, ceea ce vede într-o fotografie, photosopată desigur şi saturată de culori şi efecte, va reprezenta o neputinţă, un grad de comparaţie, sau, mai grav, un ţel. Un băiat va visa la jeep-uri, fete multe, toate cu fundul perfect, maşini de lux şi vacanţe exotice, gândind probabil că acesta este un mod de viaţă şi nu o excepţie, într-un an şi atunci una probabilă. Acestea sunt doar două exemple însă din cauza acestei saturaţii, a expunerii excesive a vieţii în cele mai mici amanunte şi mai ales a comparaţiilor, total disproporţionate, pe care mai ales copiii ajung să le facă, sunt lucruri care se agravează şi capătă turnuri din cele mai ciudate. Unele ireversibile, cu consecinţe extrem de grave. Cu cât viața arată mai bine on-line, cu atât este mai modificată, mai hiperbolizată.

Ce e de făcut? Până la urmă, e la fel ca în oricare altă poveste care a ţesut în jurul ei o dependenţă: Singuri sau ajutaţi, dar în mod clar cu un efort considerabil şi o motivaţie pe măsură, putem ajunge atât noi cât şi copiii noştri să redescoperim viaţa aşa cum este ea. Viața cea adevărată, pe care să o atingem, să o gustăm, să o lăsăm să ne bucure sau să ne întristeze, pentru a avea un motiv să așteptăm din nou bucuria, prin motive şi trăiri care să existe dincolo de un ecran. Nu e uşor, iar pe viitor va fi din ce în ce mai greu, în special pentru viitorii adolescenţi sau adulţi. Viaţa trăită aproape tot timpul on-line este o viaţă furată de noi înşine.

La vârsta la care ar trebui să privim zâmbind către ceea ce am trăit, vom uita de fapt să zâmbim sau vom constata că atâtea lucruri au trecut pe lângă noi fără ca noi să ştim de existenţa lor. Rămâne ca fiecare să decidă şi să aleagă. Viaţa lui, trăirile lui, emoţiile reale, şi cele bune şi cele mai puţin bune sau „tablourile” de pe internet, de cele mai multe ori nesincere, saturate de culori și cântece de sirenă care ne atrag pentru a ne duce în final într-un adânc din care mulți dintre noi cu greu mai putem ieși.

 

 

 

Alte articole

Leave a Comment