Înghesuit între umilinţă şi demnitate

Iniţial, mărturisesc că intenţionam să fac câteva comentarii pe marginea organizării şi, evident, a rezultatelor alegerilor din primul tur al prezidenţialelor. Pentru asta, însă, mai avem la dispoziţie încă 12 zile, astăzi fiind oarecum prematur şi, totodată, prea „la cald” să facem supoziţii cu privire la jocurile de culise care vor avea loc în aceste zile în spatele uşilor închise. Pot să spun însă că ambii candidaţi rămaşi în cursă, atât Victor Ponta, cât şi Klaus Iohannis, ca urmare a rezultatului obţinut în primul tur de scrutin, sunt obligaţi să dea un „refresh” la întreaga strategie politică de până acum pentru a putea aborda noi elemente de oportunitate în vederea câştigării celui de-al doilea tur de scrutin din 16 noiembrie. Din punctul meu de vedere, şi nu numai, ambii au şanse egale să se mute la Cotroceni. Totul depinde de „momelile” pe care le vor arunca electoratului nehotărât şi, desigur, susţinătorilor celorlalţi candidaţi ieşiţi deja din cursă. Însă, aici este o cu totul altă poveste.
Dincolo de lecţia politică, duminică am învăţat ceva special. Am învăţat, încă o dată, că este foarte important să spui şi să faci ceea ce simţi, atunci când simţi. Demnitatea exprimată public face bine. Îţi dă, într-adevăr, o stare specială. Ştiu că, în unele situaţii, manualele de jurnalism incriminează o astfel de atitudine, dar să nu uităm că şi jurnaliştii, din fericire, sunt oameni care au trăiri, emoţii, dorinţe, speranţe şi/sau dezamăgiri. Iar daca iei în calcul realitatea potrivit căreia reprezentanţii presei duc mereu în spate trăirile, emoţiile, dorinţele, speranţele şi/sau dezamăgirile celor mulţi – pe care-i reprezintă zi de zi, 24 de ore din 24 – cred ca demnitatea nu mai este o virtute. Acest deziderat devine o obligaţie morală. Pentru absolut toţi jurnaliştii, şi nu numai. Pentru toti cei mulţi… Astfel că nu pot decât să-i felicit pe cei care duminică au votat, indiferent de opţiunea lor. Exprimându-şi un drept constituţional pentru care au murit mii de oameni, cei cu iniţiativă au demonstrat că au şi demnitate. Ceilalţi, care au stat acasă şi urmează să comenteze de pe margine fără să se fi „murdărit” pe măini cu tuşul de la ştampilă, le mărturisesc că şi eu, ca de altfel mulţi alti apropiaţi, scârbit (vorba destul de neinspirată a candidatului Ponta) fiind de actuala clasă politică, mi-am propus, la un moment-dat, să adopt o astfel de atitudine. Între timp am conştientizat pericolul şi am renunţat la acea atitudine de laşitate, pe care doream să o îmbrăţişez. Ştiu că sunt mulţi care mai gâdesc şi astăzi astfel, dar ei trebuie să se deştepte, până nu va fi prea târziu. Aşa că nu pot decât să le adresez tuturor invitaţia ca, în 16 noiembrie, să în faţa urnelor şi să voteze cu cine le dictează sufletul sau conştiinţa. Abia apoi vom putea spune că românii îşi merită soarta. Indiferent care va fi aceasta. Până atunci, însă, vom trăi cu deziluzia lucrului neterminat, dar şi cu speranta că cei care astăzi „procesează” sau, mai simplu spus, gândesc în ţara asta pot fi, la al doilea tur de scrutin, „cei mai mulţi”.

Leave a Comment