Fecioara neprihănită și maimuțăreala

Daniel Mureşan

O vreme, acum vreo 30 de ani, aveam o mândrie țâfnoasă că sunt român. Făcusem o revoluție, demolasem comunismul, eram tare mândru. Și străinii erau cam de aceeași părere, ne aplaudau și ne ajutau. A venit însă vremea politicienilor, a președinților ce ne-au făcut de râs.
Iliescu a comandat imediat o contrarevoluție, cu mineri și oameni de bine. Un comunism cu față umană, înghițit rapid de un popor fără exercițiul democrației. A urmat Constantinescu, un Don Quijote român în care poporul și-a pus mari speranțe. Dar a sfârșit ca personajul lui Cervantes: s-a luptat cu morile de vânt. Sau cu sistemul. E demult, nu-mi mai aduc bine aminte, oricum, o mare dezamăgire. Băsescu părea marinarul care luptă cu corupția și sistemul ticăloșit. Licărea o urmă de speranță, dar s-a dus destul de repede. De la Klaus am așteptat foarte mult și am primit foarte puțin. E ca apa sfințită: nu face nici bine, nici rău. Mic, mic de tot!
Sigur, România nu înseamnă nici Iohannis, nici Băsesu și nici Ciucă. Doar că pe aceștia îi scoatem în față și, inevitabil, ne reprezintă. Nu înseamnă nici Enescu, Coandă, Brâncuși sau Simona Halep. România înseamnă milioane de oameni, unii mai buni, alții mai răi. Nu îmi dau seama cât ne asociază lumea cu acești oameni. Dar sigur reputația negativă se datorează și politicienilor, a unor neica-nimeni ce murdăresc imaginea țării. Ei apasă pedala patriotismului de duzină, mizând pe voturile sărmanilor (de cele mai multe ori cu duhul) aduși în starea asta de politica neghioabă românească. Europenii, ungurii, extratereștri – toți sunt invidioși pe realizările noastre, pe civilizația noastră, și ne vor răul.
Noi suntem fecioara neprihănită, iar PNL, PSD și UDMR (când au interesul) sunt farul călăuzitor. O maimuțăreală de cea mai joasă speță.