Dor de normalitate

Ana Berar

Facebook mi-a amintit ce făceam acum un an. 24 ianuarie era într-o vineri, așa ca a fost un weekend lung, numai bun de un city-break.
Îmi place jocul ăsta de întoarcere în trecut, de raportare a mea, cea de acum, la cea care eram în urmă cu un timp. Încerc să pun lucrurile în context, să îmi amintesc ce se întâmpla în lume pe-atunci, cu ce haine mă îmbrăcam. Ce planuri aveam. De obicei e mult mai interesant cu cât e mai departe în timp momentul la care mă întorc. Acum însă a fost destul un an. Care a fost cel mai ciudat și mai bulversant dintre toți și care a întors răvășit toată omenirea.
Am privit fotografiile cu nostalgie și mi-am amintit că, deși e doar un an de atunci, eram încă atât de naivă… Aveam planurile făcute pe bună parte din anul care abia începuse, cu bilete de avion luate, cu planuri pentru concerte. Știam datele de la nunțile la care urma sa merg. Stabilisem data pentru întâlnirea de x ani de la absolvirea liceului, cu localul rezervat. Lucrurile erau ordonate, viața era rânduită, lumea era normală.
Nu îmi amintesc când am auzit prima dată de coronavirus. Cred ca la scurt timp după anul nou, când am auzit că în China s-a construit un spital de 1000 de locuri în câteva zile. Știrea m-a preocupat nițel… dar nu la modul foarte serios, totuși era China, era departe…
Iar apoi a venit tsunamiul. Totul s-a dat peste cap, a venit nebunia, a venit panica… Au venit măștile și dezinfectantul și distanțarea și neputința. Și școlile on-line, lock-down-ul, teama de a-ți vizita părinții. Boala, suferința, moartea.
E ciudat cum am evoluat noi, ca și comunitate, în toată această perioadă. Dacă la început ne-am susținut, ne-am căutat pe net stând izolați în case, am vorbit, am share-uit fotografii vechi pe tot felul de grupuri, am schimbat rețete și am făcut sport on-line, pe măsură ce au trecut lunile emulația de la început s-a dus pe apa sâmbetei. Iar locul i-a fost luat de o radicalizare aproape extremă de când cu campania de vaccinare. Te-ai vaccinat și anunți lumea pe vreo rețea de social-media despre asta? Se dezlănțuie comentarii aprige, lumea se ia la harță, se dau block, se șterg oameni din liste.
Nu înțeleg de ce un lucru care este până la urmă o opțiune personală a fiecăruia trebuie să fie comentat într-atât. Nu pricep de ce dacă tu ești anti-vaccin că îți bagă cineva cipuri cu ocazia asta, mori de grija că voi fi eu cipat. Îmi vrei binele și de-aia strigi în gura mare… Dar mai ales nu înțeleg acest dialog al surzilor în care nimeni nu ascultă pe nimeni. E normal să ai întrebări, să cauți răspunsuri… culmea e că cei mai vocali iau aceste informații de la o singură sursă, fără să pună întrebări, fără să verifice…
Oricum în tot vacarmul acesta interesant mi se pare faptul că locurile la vaccinare se ocupă văzând cu ochii. Sigur sunt foarte mulți care abia așteptau momentul acesta și au profitat de prima ocazie pentru a se imuniza. Dar sunt la fel de sigură ca pentru mulți care nu erau convinși că vor să se vaccineze a funcționat și principiul cozii – adică să mă duc repede, până nu se termină.
Până la urmă, partea bună e că lucrurile se mișcă în direcția care, cel puțin mie, îmi dă o geană de speranță. Nu vreau să trăiesc cu veșnica teamă de a nu-i îmbolnăvi pe cei dragi. Vreau să umblu pe stradă fără mască, vreau să pot sa îmbrățisez un om drag, vreau să pot merge la un concert. Până și de nuntă îmi este foarte dor! Și vreau ca anul viitor, când 24 ianuarie va fi într-o luni să pot merge într-un city-break.

Alte articole

Leave a Comment