Dincolo de “prea târziu”

Silvia Bodea Sălăjan

Eram fără vlagă. Simțeam că toate puterile mi s-au scurs în pământ, așa că m-am așezat pe o buturugă și scene pe care le păstram în memoria afectivă au început să răsară cu o violență aproape dureroasă, tocmai pentru că viața mea striga în ele din toți rărunchii. Ei erau tineri și frumoși, dar neavând posibilități materiale deosebite, au adunat picătură cu picătură, ca să încropească o viață tihnită pentru mine, cel care am apărut în viața lor, așa după cum spuneau mereu, ca o binecuvântare. Mă văd ca într-o secvență de reclamă suprarealistă la vârsta de vreo trei ani, când de ziua mea, mi-au cumpărat un costum din stofă, cu toate cele aferente: cămașă, cravată, pantofi și am mers împreună la un local. Nu țin minte ca ei să-și fi făcut un obicei din a petrece prin localuri! Nu cred că au fost la vreun restaurant înafara situațiilor când mergeau în concediu , la nunți sau aniversări. Poate că și-ar fi putut totuși permite uneori, dar nu, pentru că adunau totul cu grijă, ca viața mea viitoare să fie cu mai puține griji și lipsită de constrângeri materiale. Mă văd coborând sub masă sau alergând prin local în costumul meu de stofă vernil. Mi-au spus că un tânăr în costum nu se comportă așa, că trebuie să am o anumită ținută. Am urât costumul pentru că-mi îngrădea libertatea și-l urăsc și astăzi. Anii au trecut ca o sclipire de oglindă în geamul timpului. Am devenit elev. Când am început școala mi-au cumpărat un trening de firmă. Presupun că era foarte scump deoarece, când am trecut pe lângă niște vlăjgani de prin clasa a opta, unul m-a înjurat și i-a atenționat pe ceilalți: ”Uite, mă, ce are piciul acesta pe el! ”Deoarece întotdeauna trebuia să am lucruri de cea mai bună calitate, prin clasa a patra mi-au cumpărat un laptop de ultimă generație, astfel încât omul care a venit să-mi instaleze internetul l-a sunat pe un coleg să-l întrebe ce trebuie să facă: ”Are copilul acesta un laptop, că ale noastre sunt jafuri pe lângă ce are el!” Atunci n-am realizat greutatea acestor afirmații deoarece mi se părea normal să am totul. Eu doar mă gândeam la ceva și ei se străduiau să-mi îndeplinească gândul. Eu am avut bijuterii din aur, jucării încât nu mai încăpeau în camera mea, mai ales săbii, cărți cu povești, aparate de toate felurile, role,trotinetă, bicicletă în fiecare an alta, pentru că eram din ce în ce mai mare iar bicicletele sau rolele nu țineau pasul cu mine. M-au învățat să visez, să gândesc, să iubesc ceea ce este frumos, să respect, să folosesc un limbaj cultivat, civilizat, să nu înjur și să nu folosesc expresii licențioase iar mai târziu, elev fiind, au învățat în rând cu mine pentru examene. Dacă ceream o oră în plus pentru joacă, eram rugat să scriu o compunere iar mai târziu aceste compuneri au fost adunate într-o carte, spre surprinderea și bucuria mea. Au fost multe astfel de scene care acum îmi năvălesc în memorie și se derulează cu repeziciunea cu care se derulează o rolă de film pe un aparat defect, ce o ia la vale. Am crescut. Îi vedeam din ce în ce mai triști. Au îmbătrânit fără să-mi dau seama, au fost încercați de fel de fel de boli iar acum…

În timp ce ei îmbătrâneau eu eram tot mai voinic, mai în putere. Mă ridicam ca o mlădiță viguroasă, lângă doi copaci din ce în ce mai scorburoși, mai desfrunziți. Se aplecau tot mai greu să adune lucrurile mele, pe care le aruncam vraiște. Tot mai greu era cu călcatul hainelor iar eu scoteam întotdeauna tricoul de dedesubtul celorlalte, trăgându-le pe toate afară, ca apoi să le iau cu brațul și să le arunc pe un scaun. Îmi lăsam încălțămintea plină de praf și de noroi și o aflam curățată. La început primeam observații, dar riposta mea era din ce în ce mai agresivă, așa că nu prea mai îndrăzneau să mă întrebe sau să-mi reproșeze ceva. De altfel nu prea aveam timp de discuții cu ei, pentru că jocurile pe calculator erau tentante iar prietenii și prietenele ori mă țineau la discuții interminabile, ori mă chemau ”la plimbare”! Au mai făcut încercări să mă sfătuiască dar mă enervau sfaturile lor puerile, așa că au tăcut și mă priveau cu o imensă tristețe. Uneori mă chemau la rugăciune. Îmi venea să urlu de nervi pentru că-mi fac program. ”Rugați-vă voi cât vreți! Ce nevoie are Dumnezeu de rugăciunea mea, că doar El știe tot!” strigam ca să audă și vecinii iar cuvintele lor mă urmăresc acum: ”Nu Dumnezeu are nevoie de rugăciunea ta, ci tu ai nevoie de ajutorul și de prezența Lui, în viața ta. ”Treceam peste replica lor cu nepăsare și le aminteam mereu că de acum sunt major, că sunt stăpân pe viața mea. Văzându-i că li se umezesc ochii, mă enervam, ba chiar îi jigneam și le reproșam că și-au făcut un obicei din a-și plânge de milă, asta așa, ca să mă impresioneze. Uram să văd asta. Uram să-i aud plângându-se. Mi-am făcut un grup de prieteni dintre care unii sfidau regulile în care eu am fost crescut și educat. Prieteni cu bani, cu foarte mulți bani. Ca să mă țin în cercul lor, să fiu acceptat, am început să le împrumut obiceiurile: fumat, băutură, uneori “iarbă”, cluburi… iar toate acestea însemnau bani, mulți bani. Primeam și eu dar cu ceea ce-mi dădeau ei, eu eram săracul clasei. Trebuia să găsesc o soluție și am găsit-o. Am început să iau din casă bijuteriile, găsindu-mi scuza că oricum nu le mai poartă. Le-am dus la amanet. Am luat pe ele jumătate, sau mai puțin de atât, din prețul lor, bani pe care-i cheltuiam în câteva ture la club. Îmi răsună în memorie o voce abia șoptită: ”Acesta este lănțișorul pe care l-am primit la aniversarea celor zece ani de căsătorie. Aceștia sunt cerceii pe care i-am primit când am născut. Inelele acestea au fiecare povestea lor. Aici mai sunt lănțișoare și inele pentru tine și pentru fata cu care te vei căsători.” Munca și viața lor investită în valori materiale pentru mine și pentru viitoarea mea familie am risipit-o îmbogățind un nesimțit patron de amanet, patroni de cluburi și clanuri mafiote sau de alte porcării. Eu deveneam tot mai sărac iar ei tot mai bogați din truda celor ce se jertfeau pentru mine. Banii se terminau repede așa că începeam presiunea pentru a mă finanța, deoarece chefurile erau seară de seară și nu erau pe bani puțini.

Uneori murmurau revoltați: ”Avem nevoie de bani pentru medicamente și pentru mâncare, pentru plata facturilor. Eu trebuie să fac o operație, care înseamnă mulți bani. Limitează-te! Nu te putem susține în stilul în care ai pornit-o!”. Lipsa empatiei, disprețul pentru jertfa lor, pentru frustrările la care s-au autosupus pentru a aduna o brumă de avut pentru mine erau marile lor dureri, pentru care eu nu aveam ochi Și disponibilitate. Nu, nu puteam să mănânc ce mâncau ei, eu trebuia să mănânc specialități aduse acasă de curier, să mă trântesc în pat, în camera mea și să mănânc în timp ce ”lupta” din jocurile mele scânteia pe ecran amenințător. Aruncam peste tot resturile, încât trebuiau scoase cu mătura de pe sub mobile. O împăcare s-a așternut totuși între noi, pentru că nu mai trebuia să le cer bani deoarece mi-am instalat o aplicație pe telefon și luam banii direct din cont. A fost puțin scandal când au aflat, dar am reușit să le închid gura, pentru că puterea era de partea mea. Au rămas uneori cu facturile neplătite, dar s-au descurcat, așa că nu-mi făceam probleme din asta. Eram convins că poate mai aveau ei ceva rezerve pe undeva. Le-am căutat dar n-am reușit să le găsesc. Eram sigur că ei nu au nevoi, că lumea s-a schimbat și ei, oricum, nu sunt obișnuiți cu câte toate… așa că nu trebuie să fie triști, pentru că nu trebuie să renunțe la nimic. Gândurile acestea îmi zdrobesc inima și-mi storc acum lacrimi. Târziu! Prea târziu! Acolo, la limita privirilor mele, două cutii de lemn în care zăceau două trupuri împuținate de ani și de atâtea tristeți… nu se mai revoltau, nu se mai plângeau de nimic. Pe fața lor ofilită de dureri și de ani s-a așezat acum o pace și o liniște ce păreau firești. Doar eu, cu lacrimile și cu regretele mele, dar prea târziu. De acum s-au închis toate conturile…

Alte articole

Leave a Comment